Cu
ani în urma credeam ca îmi place iarna. Asteptam
cu emotie bucuria primilor fulgi si mirosul de brad împodobit
în ajunul Craciunului. Simteam ca albul zapezii
îmi inunda privirea si îmi ajunge pâna
în sufletul obosit de monotonia zilelor scurgându-se
în nestire. De ceva timp totul e altfel. Iarna nu
mai are farmecul acela bizar, care ma sufoca pâna
la ultimele zvâcniri ale gerului. Iar anul acesta
parca a fost mai ciudat ca niciodata…
Am asteptat poate prea mult prima ninsoare si asteptarea
a devenit o povara prea grea pe care putinii fulgi pe
care i-am simtit în palme în acest an nu
au reusit sa o înlature. A fost o iarna linistita,
prea linistita parca pentru mine, care ma obisnuisem
sa-mi transform iernile în refugii înghetate
pentru clipe în care sa fiu doar eu cu mine. Întotdeauna
am crezut sau mi-a placut sa cred ca iarna face parte
din mine pentru ca sunt nascuta în mijlocul ei.
Raceala mea impenetrabila am asociat-o mereu cu florile
de gheata pe care iernile albe ale copilariei le înflorea
prin geamuri aburite. Poate ca din cauza asta am simtit
mai mult decât prietenele mele dezamagirea unei
ierni prea scurte si atipice. Am avut o iarna prea linistita,
prea monotona. Am început sa ma întreb daca
nu cumva întreaga mea viata a devenit un lung
anotimp monoton în care timpul nu mai are nicio
importanta reala…
Ma zbat de câteva saptamâni între
gânduri patimase, regrete dupa ierni trecute,
care nu se vor mai întoarce vreodata si speranta
ca undeva, cândva, va fi altfel. E ca si cum m-am
închis pe dinauntru într-o colivie din care
nu mai vreau sau nu mai pot sa ies pentru ca am uitat
sa zbor si nu mai vreau sa învat din nou. Nu am
detestat niciodata mai mult ca acum iarna. De fapt,
e mai mult un soi de indiferenta amara amestecata cu
o curiozitate bolnava de a vedea ce mai urmeaza.
Zilele trecute am simtit o dorinta nebuna de a ma lasa
cuprinsa de primavara. E ca si cum dezamagirea iernii
s-a întors împotriva tuturor lucrurilor
care ma legau de ea. Astept mai mult ca oricând
sa simt în obraji bataia vântului hoinar
si sa ma îmbat prin parcuri cu mirosul de verde
crud. Mi-e dor de primavara aceea fascinanta, cu parfum
de liliac alb, pe care numai eu o stiu, mi-e dor de
o lume pe care o simt cumva departe si totusi atât
de aproape… Amintiri razlete dintr-un trecut care
devine tot mai mult Trecut ma trag mereu înapoi
într-un vis din care nu vreau sa ies. As vrea
sa cred ca e ultima iarna pustie si ca primavara asta
înseamna un nou început, altfel. O noua
primavara pe vechile dureri… sau poate o alta primavara
fascinanta…
|
Adauga comentariu