 M-am
trezit dimineata cu un sentiment de monotonie care mi-a
cuprins, fara voia mea, sufletul… Cafeaua mi-a aburit
pielea obrajilor, în aerul racoros al unei dimineti
de toamna pe care, pentru prima data în acest
an, o simt altfel. Si asta poate pentru ca e prima dimineata
în care simt ca toamna a venit de tot, peste zilele
lipsite de griji din vara care pare sa se fi ascuns
undeva în unghere de suflet, ca sa nu o mai pot
folosi drept îndulcitor al zilelor lungi si înnorate
care vor veni.
E curios cum, uneori, fara motive aparente, simt ca
sensul existentei mele se amesteca ciudat cu felul în
care anotimpurile vin si trec peste mine… Cafeaua
matinala s-a transformat azi într-o lunga clipa
de meditatie asupra toamnelor pe care le-am trait pâna
acum… Mi-am dat seama ca cele mai multe au fost monotone,
continuari sterse ale zilelor de vacanta sau începuturi
firave ale unor experiente mai mult sau mai putin durabile.
Ca si toamna aceasta, de fapt. Schimbarile majore pe
care le-am trait la începutul ei nu m-au mai facut
sa tresar ca altadata… Am trait totul ca pe ceva firesc,
fara sa mai fiu eu, cea al carei suflet vibra la fiecare
frunza cazuta pe banca din parc, ascunsa printre tei…
fara sa mai privesc cu înfrigurare fiecare strop
de ploaie prelins de pe umbrela mea mare si mov pe frunzele
cazute pe trotuar… Singura toamna din rememorarea
mea, care este altfel decât celelalte, este una
îndepartata, în care totul s-a petrecut
prea repede si prea intens… Uneori am sentimentul
ca am îngramadit în toamna aceea toate tristetile
si toate bucuriile si ca toate celelalte care vor veni
nu vor fi decât frânturi de bucurie rupte
din amintiri frumoase. Ploaia… ea singura îmi
aminteste mereu ca toamna e vie si ca în stropii
fragili respira tristeti trecute si viitoare pe care
sufletul meu, obosit de emotii, nu le va rata…
Un strop din ploaia matinala a cazut cu zgomot surd
în ceasca de cafea… si parca m-a readus în
lumea reala, de undeva de departe… Pe geam, alte milioane
de stropi – lacrimi anonime ale unei toamne triste…
Mi-am lipit obrazul de sticla rece si am ramas asa clipe
nesfârsite, de parca cineva ma tinea acolo cu
ochii atintiti la dealul aramiu din departare. Ploaia
se chinuia sa treaca parca dincolo de geamul aburit
si sa-si continue nestingherita drumul spre sufletul
meu care se zbatea între monotonie si lumina unei
raze timide ce începea sa se reflecte în
obiectele din jur pe care, deodata, am început
sa le simt altfel…
Mi-am revenit greu, ca dintr-o astenie scurta si bizara,
când cafeaua se racise deja si am simtit sub pleoape
stropi de ploaie veniti dintr-o alta toamna, cea a sufletului
meu… La fel de trista ca cea de afara, dar agatata
cu fire invizibile de caldura verii care va veni cândva…
din nou…
|
Adauga comentariu