 De
câtiva ani încoace, apropierea toamnei îmi
da de fiecare data un sentiment de teama, pe care îl
depasesc cu greu doar în dupa-amiezile lenese de
octombrie, în plimbari lungi cu iubitul meu, printre
copacii încarcati de stralucirea bolnavicioasa a
frunzelor ruginite. Teama mea e urma lasata adânc
de toamna aceea îngrozitoare în care ar fi
trebuit sa ne despartim pentru totdeauna. Septembrie îmi
aminteste de fiecare data de sfârsitul unei veri
fascinante, de ruptura „programata” cu mult
timp înainte, de toamna pariziana si de singuratatea
cumplita pe care nu am crezut ca eu însami o voi
simti vreodata atât de adânc în sufletu-mi
pustiu…
Îmi amintesc ca în copilarie asteptam toamna
cu nespusa bucurie. Îmi placeau zilele scaldate
în lumina palida a razelor solare si adoram mai
ales culorile atât de ireale. Dar cel mai mult cred
ca îmi placeau zilele ploioase în care priveam
derutata, prin geamul lichid, miscarile dezordonate ale
frunzelor desprinse de ramuri…
Anul acesta am si uitat ca se apropie toamna… Agitatie
cotidiana prea mare, vara prea lunga si monotona… Nu
stiu care a fost cauza, dar strângerea de inima
pe care o aveam la fiecare început de septembrie
a disparut cu totul. Am realizat ca e toamna abia cu câteva
zile în urma, când, absorbita de grijile unui
examen foarte important, m-am dus sa-mi iau niste carti
de la legatorie. Am plecat de acasa cu o mie de gânduri,
dar niciunul nu era legat de toamna. În statia de
tramvai a început sa ploua ritmat, cu stropi mari,
desprinsi parca din poeziile bacoviene. Nu aveam umbrela
si oricum nu mi-ar fi folosit prea mult pentru ca vântul
era pornit pe fapte mari. Am asteptat asa vreo zece minute,
pâna a venit tramvaiul… în care eram unicul
calator. Si, ironie… în tramvai rasuna „Forever
autumn” a celor de la Lake of Tears… Am avut pentru
o clipa sentimentul ca sunt singura în universul
acela tomnatec si ca traiesc undeva pe culmile nostalgiei.
Si era un sentiment fantastic… Pentru prima data dupa
mult timp, nu îmi mai era frica de toamna, de despartiri
trecute, de nimic. Ma simteam ca atunci, în copilarie,
când numaram frunzele din aer. Abia asteptam sa
ajung acasa.
Într-un târziu am ajuns… uda leoarca, cu
cartile usor încretite, dar cu un zâmbet pe
care nu-l mai avusesem de multa vreme. Cel putin asa mi-a
spus iubitul meu, când m-a întâmpinat
în pragul usii. N-am stiut sa-i raspund, decât
cu singurele cuvinte pe care le-am avut în minte
tot drumul… „Doamne, ce toamna superba e afara…!”.
Mi-a zâmbit îngaduitor, luându-ma în
brate si îndepartându-mi suvitele ude de pe
obrajii reci: „Stiam eu ca iar te-a apucat nostalgia…”
|
Adauga comentariu