Nu
mi-a placut niciodata aglomeratia, mai ales înghesuiala
aceea insuportabila din mijloacele de transport în
comun. Dar cui poate sa îi placa asa ceva, în
fond? Senzatia aceea enervanta de presiune pe care o simti
din toate partile, simpla idee ca auzi respiratia a zeci
de necunoscuti rasunându-ti surd în timpane,
milioane de cuvinte amestecate si, peste toate, caldura
îngrozitoare, indiferent de anotimp (vara din cauza
caniculei, iarna din cauza înghesuielii si a hainelor
groase).
Si totusi, de câteva luni a început sa
îmi placa experienta zilnica a calatoriei cu tramvaiul.
Nu pentru ca as fi devenit peste noapte o fiinta paranormala
care a început sa aiba gusturi excentrice în
materie de drumetii urbane, ci pentru simplul fapt ca
a trebuit sa ma împac cumva cu ideea ca zilnic
sunt nevoita sa merg cam o ora cu tramvaiul (drumul
dus si întors între serviciu si casa). Mi-am
propus sa transform chinul calatoriilor matinale (dupa-amiaza
este întotdeauna mai usor de suportat) într-o
experienta inedita. Am început sa studiez oamenii
din jurul meu, cu care devin partenera de suferinta
pentru cele aproximativ 40 de minute. Asa se face ca,
de câteva saptamâni bune, mintea mea a înregistrat
câteva zeci de chipuri interesante pe care le-as
putea oricând recunoaste pe strada, într-o
circumstanta oarecare. De obicei sunt oameni obisnuiti,
care îmi atrag atentia prin detalii minore, de
existenta carora sunt convinsa ca multi dintre ei nici
nu au habar. O privire pierduta în multime, un
glas ragusit de guturai, o suvita cazuta la întâmplare
pe frunte, o grimasa acida, orice, absolut orice poate
sa îi transforme pe calatorii banali în
fiinte interesante ale caror figuri mintea mea le înregistreaza
aproape involuntar.
E un soi de joc fascinant a carui voluptate e destul
de greu de înteles pentru cei care nu au simtit
niciodata nevoia sa îsi exerseze imaginatia. De
cele mai multe ori, oamenii din tramvai se transforma
în personaje ciudate ce populeaza un univers imaginar
al carui nume nu l-am gasit înca, dar pe care
îmi place sa îl cred un fel de refugiu al
meu din fata lumii cotidiene.
Într-una din zilele trecute mi s-a întâmplat
însa ceva inedit. Dimineata calduta de iarna infantila
mi-a dat o pofta nebanuita de a merge pe jos la serviciu.
Ora târzie nu îmi permitea însa acest
capriciu, asa ca m-am multumit cu cautarile mele de
chipuri straine si cu gândul ca, daca tramvaiul
avea sa mearga suficient de repede, as fi putut coborî
cu o statie înainte de destinatie. Am urcat într-un
„hei-rup” general, asa cum se întâmpla
de fiecare data. Am depasit rapid faza initiala, de
iritare a tuturor simturilor si mi-am lasat privirea
sa alerge în voie printre zecile de capete. Dupa
câteva secunde de ezitare am simtit brusc o privire
aspra, de un verde intens, taindu-mi orice elan. Era
ca si cum necunoscutul (era un el) îmi ghicise
jocul, iar zâmbetul lui indiferent îmi sugera
un soi de ironie bizara – era ca si cum ar fi
vrut sa îmi spuna ca în dimineata aceea
nu voi gasi nimic interesant în tramvai pentru
ca studiase el deja terenul. Nu mi-am putut dezlipi
privirea de verdele hipnotic al ochilor ce straluceau
discret în celalalt capat al tramvaiului decât
în clipa în care, brusc, strainul s-a îndreptat
spre usa. A coborât fara sa spuna nimic si s-a
pierdut în aglomeratia de pe trotuar.
Am coborât si eu, cum îmi propusesem, cu
o statie înainte de cea la care cobor de obicei,
însa gândul mi-a ramas lipit de privirea
taioasa a necunoscutului din tramvai. Era ca si cum
ceva din fascinatia ei îsi pusese amprenta asupra
mintii mele si se încapatâna sa îmi
tina încordata atentia. Ceva din toata experienta
asta îmi spune ca nu e o simpla întâmplare
si ca undeva, într-un alt tramvai, într-o
alta dimineata aglomerata de iarna, privirea curioasa
îmi va fi tintuita din nou de cea a necunoscutului.
|
Adauga comentariu