 Relatia
dintre mama si fiica a fost pentru mine întotdeauna
un mister care mi-a provocat de-a lungul timpului reactii
variate. Fie ca este vorba despre propria experienta sau
despre experientele prietenelor mele, am avut mereu un
soi de ezitare ciudata în a-mi spune parerea în
legatura cu acest subiect. Probabil ca ezitarea are legatura
cu faptul ca în vremea adolescentei comunicarea
cu mama era mereu pe punctul de a se trasforma într-o
eterna disputa, indiferent de subiect…
Problemele de comunicare pe care le are sora uneia
dintre prietenele mele cu propria fiica mi-au amintit
de acele vremuri în care eu însami eram
într-un permanent dezacord cu mama. A fost o perioada
în care discutiile cu mama, mai ales atunci când
temele variau de la moda la sentimente, erau adevarate
câmpuri de lupta. Întotdeauna cea care ceda
era ea. Avea un fel ciudat de a ma face sa simt ca maturitatea
ei este mai presus de revolta mea adolescentina. Nu
îmi dadea niciodata dreptate, însa ea era
cea care ceda, lasând discutia deschisa. Asta
ma enerva cel mai tare, chiar daca, uneori, stiam ca
ideile mele libertine nu erau neaparat si cele mai bune.
Prietena mea îmi spune ca nepotica ei, de 15
ani, i-a marturisit ca îsi vede mama ca pe o rivala.
Si asta mai ales în relatiile pe care le are cu
tatal ei. Se stie ca tatii sunt topiti dupa propriile
fiice si ca au tendinta de a le satisface orice capriciu.
Mama intervine în aceste situatii ca un factor
de echilibru. De aici, probabil, si sentimentul de rivalitate…
Marturisirea mi s-a parut totusi bizara. Sa fie oare
adolescentii zilelor noastre atât de temperamentali?
Raspunsul are cu siguranta latura sa stiintifica, ale
carei argumente sunt detectabile în felul în
care a evoluat societatea noastra în ultimii ani.
Nu mai stiu daca eu însami am perceput conflictele
de idei pe care le-am avut cu propria mama ca pe o forma
de rivalitate… Dar stiu ca în timp ele s-au
estompat si, chiar daca niciuna dintre noi nu a renuntat
la propriile idei despre viata, am învatat sa
facem compromisuri… Am sfârsit prin a accepta
ca fiecare are libertatea de a avea propria opinie,
indiferent de vârsta si de experienta si ca cel
mai firesc este sa nu încercam sa ne impunem una
alteia punctul de vedere.
Uneori ma amuza disputele din trecut. Alteori simt
o usoara amaraciune atunci când ma gândesc
ca as fi putut-o scuti pe mama de noptile nedormite
si de replicile taioase pe care uneori i le serveam
fara sa gândesc prea mult… Simt însa o
bucurie imensa când ma gândesc ca mai am
suficiente clipe în care sa o bucur cu vorbe calde…
Mâine o astept sa vina la cafea, asa cum face
în fiecare weekend, de ceva timp încoace,
de când mi-a marturisit ca îi place mai
mult cefeau mea… pentru ca e „plina de iubire”…
|
Adauga comentariu