 În
iubire, suferinta are chipuri pe care nu le cunoastem
decât atunci când o simtim în adâncul
sufletului. E ca un fel de boala care ne cuprinde din
momentul în care am cazut prada îndragostirii
si care are nevoie de o lunga perioada de incubatie pentru
a se manifesta pe deplin. Desi pare un paradox, suferinta
exista practic în germenii oricarei iubiri.
În general, se spune ca femeile sufera în
iubire mai mult decât barbatii. Nimic mai fals.
Am cunoscut barbati pentru care un esec în iubire
a însemnat un destin esuat, la fel cum am cunoscut
femei pentru care suferinta a devenit, în timp,
un mod de viata. M-am întrebat chiar, de multe ori,
în propriile mele experiente sentimentale, de ce
iubirea este sentimentul care provoaca si cele mai multe
suferinte. Iubirea, cel putin în momentele ei de
glorie, ar trebui sa fie sinonima cu fericirea în
cautarea careia alergam toata viata. Sa fie oare suferinta
o etapa pe care trebuie sa o traversam pentru a putea
simti fericirea? Sunt întrebari al caror raspuns
nu foloseste nimanui, pentru ca, pâna la urma, atunci
când suferim, întrebarile nu mai ajuta prea
mult. Si nu vorbesc despre suferinta care vine în
urma unei rupturi iremediabile, ci despre suferinta aceea
inexplicabila care apare atunci când crezi ca totul
este perfect, despre suferinta paradoxala pe care o traim
atunci când iubim atât de mult, încât
simtim ca viata fara celalalt nu are sens. Si suferinta
este cu atât mai inexplicabila cu cât sentimentul
este reciproc… tocmai în asta consta paradoxul.
Cum altfel mi-as putea explica momentele în care
simt ca îmi înghit lacrimile doar la gândul
ca a doua zi iubitul meu trebuie sa plece în delegatie
pentru trei zile sau, si mai bizar, la gândul ca
mai sunt câteva ore pâna ne întoarcem
de la serviciu? Si nu, nu e vorba de obsesie, pentru ca
am depasit de mult timp stadiul în care deveneam
geloasa pe orice lucru pe care nu îl faceam împreuna.
Este ceva mai mult – un fel de pasiune ascunsa care
tine de nevoia de a simti mereu prezenta celuilalt în
preajma. E ca si cum iubirea contopeste doua fiinte într-una
singura si orice încercare de separare fizica traumatizeaza
aceasta noua fiinta fragila si fascinanta. Într-un
fel, e o dependenta ciudata de celalalt, care se creeaza
în timp, inconstient. Simt efectele ei de câte
ori ne certam. Desi îmi spun ca nu ar trebui sa
îl sun, ca ar trebui sa mimez macar supararea sau
indiferenta, pentru ca el este cel care a gresit si a
recunoscut asta, nu pot… mi-e greu sa ma gândesc
ca ar putea exista câteva zile în care sa
nu ne vorbim. Si cum altfel s-ar putea numi starea asta
insuportabila uneori, decât dependenta… dependenta
de fiinta pe care o iubesti. Nu ma îndoiesc ca exista
solutii pentru genul acesta de suferinta, dar ma întreb
mereu daca nu cumva aceste solutii nu sunt decât
surogate ale fericirii, daca nu cumva dependenta aceasta
pasionala vine, de fapt, dintr-un sentiment originar pe
care omenirea l-a uitat sau l-a pervertit în timp,
adaptându-l la nevoile lumii moderne în care
traim si în care independenta fiintei pare a fi
una dintre valorile supreme. |
Adauga comentariu