 Cu
mai multi ani în urma, dintr-un exces de zel,
am facut scoala de soferi si, dupa câteva încercari
neizbutite, am reusit în cele din urma sa obtin
mult râvnitul permis de conducere. Cum pe atunci
nu aveam masina, am condus foarte putin dupa ce am intrat
în posesia permisului. Putini dintre prietenii
mei erau dispusi sa dea masina pe mâna unei femei
si mai ales a uneia care luase permisul din a patra
încercare… Asa ca, dupa câteva luni, am
renuntat sa mai conduc. Am revenit la bunul meu obicei
de a merge pe jos dimineata la serviciu si de a ma furisa
undeva în spatele autobuzului în dupa-amiezele
aglomerate…
Totul a reintrat în normal, iar permisul de conducere
nu a devenit decât o piesa în plus în
portofelul meu ticsit de carduri de cumparaturi si de
carti de vizita. Asta pâna recent, când
mi-am dat seama ca totusi ar trebui sa ma gândesc
serios la un alt mijloc de transport pentru deplasarile
mele matinale spre serviciu. A venit vremea, în
sfârsit, sa ma folosesc de permisul de conducere
pentru ca m-am hotarât sa îmi cumpar o masina.
Evident, între timp, am uitat multe dintre secretele
sofatului asa ca iubitul meu, specialist în domeniu,
s-a oferit voluntar sa ma ajute sa re-învat sa
conduc…
La început mi s-a parut o gluma. Pe parcurs mi-am
dat seama însa ca sofatul nu e deloc ca mersul
pe bicicleta si ca, dupa o pauza de câtiva ani,
nu mai este la fel de usor. „Schimba a doua, ambreiaj…
hai, a treia, ce mai astepti? Asa, acum frâna,
frânaaaa… n-auzi!!!”. Iubitul meu a tinut-o
asa vreo jumatate de ora. Recunosc ca nu sunt foarte
receptiva la critici, dar am înghitit în
sec de fiecare data când simteam ca devine nervos
si am executat comenzile cât am putut de repede.
A tinut-o asa în continuare, desi stia ca ma enerveaza
cumplit sa ridice tonul. Am ascultat cuminte, ca un
scolar derutat, toate indicatiile, însa la unul
dintre semafoare a început sa ploua. „Daca
vrei ne oprim…” mi-a spus, ceva mai calm. Nu
am raspuns, am continuat sa merg desi îmi simteam
lacrimile în gât si îmi venea sa izbucnesc
într-un sir lung de fraze revoltate. Ploaia s-a
întetit si stergatoarele nu mai faceau fata…
Lacrimile îmi curgeau pe obraz si nu puteam sa
le opresc, pentru ca ochii nu fusesera prevazuti cu
stergatoare… Iubitul meu nu putea sa vada nimic din
toate astea pentru ca era concentrat la drum si la felul
în care ma straduiam sa conduc. Dupa o curba luata
total aiurea s-a enervat rau de tot. Am oprit ca sa
schimbam locurile, am trântit amândoi portierele
si nu am mai scos un cuvânt pâna acasa.
Desi nu mi-am propus niciodata sa devin specialista
în domeniul acesta, care uneori ma depaseste complet,
ma simteam umilita pentru ca nu fusesem în stare
sa stapânesc o masinarie pe patru roti si pentru
ca iubitul meu parea atât de afectat de toata
situatia.
Când am ajuns în casa mi-a vazut ochii
umflati si rosii si abia atunci a tresarit si a redevenit
el, cel pe care îmi doream sa îl am lânga
mine în momente ca acelea. „Ce e cu tine?…Haide,
e doar o lectie de sofat. Îmi pare rau daca te-am
bruscat… Stii doar ca vreau sa te ajut…”.
Da stiam ca intentiile fusesera bune si stiam ca e „doar
o lectie de sofat”. Pentru mine fusese însa
ceva mai mult… Fusese o lectie de viata, în
care mi-am dat seama ca iubirea nu are nimic în
comun cu sofatul si ca cea mai proasta idee este sa
iei lectii de conducere de la persoana pe care o iubesti.
Din cauza asta, mâine îl voi suna pe fostul
meu instructor de conducere…
|
Adauga comentariu