 De
cele mai multe ori, atunci când vorbim de amintiri,
ne vin în minte fraze siropoase, devenite cliseu,
în componenta carora intra aproape obligatoriu cuvinte
legate de suflet, de iubire, de fericire. De fapt, cred
ca, în general, cei mai multi dintre noi se gândesc
instantaneu la amintirile frumoase, tocmai în ideea
ca pe cele urâte vrem sa le uitam. Asta ma face
sa ma gândesc la reactia pe care o am atunci când
îmi amintesc, din nu stiu care motiv, de una dintre
povestile mele de iubire. Niciodata nu îmi amintesc
instantaneu momentul despartirii (iar daca ulterior o
fac, trec repede peste el…), în schimb întotdeauna
îmi vin în minte clipele cele mai frumoase
din vremurile de mult timp apuse. De ce se întâmpla
mereu asa?
Raspunsul stiintific este cu siguranta complex si nu stiu
cât de util mi-ar fi sa îl aflu. Îmi
este suficient sa stiu ca amintirile se ascund undeva
în mintea noastra, pe drumul dintre memorie si inconstient
si ca ele ies la suprafata atunci când retraim situatii
similare ca efect emotional sau atunci când pur
si simplu din cauza unui parfum, a unei melodii sau a
unei culori mai intense a rasaritului, ni se declanseaza
memoria involuntara. Amintirile frumoase ne umplu de bucurie,
ne dau o stare de bine si, dincolo de toate, ne dau încredere
în propria persoana, ajutându-ne de multe
ori sa traversam cu bine experiente dificile pe care ni
le ofera viata. Cât despre amintirile urâte,
ele exista fara îndoiala, însa, de cele mai
multe ori suntem tentati sa le îndepartam. Se spune
adesea ca uitarea este o buna metoda de vindecare a ranilor
adânci… Totusi, ele ramân undeva acolo,
în unghere razlete, ascunse de temeri pe care uneori
le depasim pe masura ce devenim mai întelepti. Uitarea
se dovedeste a fi inutila pentru ca depasirea momentelor
triste pe care le traim se produce, de fapt, abia atunci
când suntem capabili sa ne gândim la ele fara
sa ne cuprinda amaraciunea.
Si totusi… la ce sunt bune amintirile, fie ele bune
sau rele? Nu stiu daca cineva ar putea vreodata formula
un raspuns exact (ce poate fi exact, de fapt, atunci când
este vorba despre trairi si sentimente?), însa fraza
care îmi vine mereu în minte atunci când
caut raspunsul este cea pe care mi-a spus-o cândva
un vechi prieten pentru care amintirile au fost întotdeauna
un lung sir de triste melancolii – „Amintirile…
sunt un fel de instrument de masurare a timpului care
trece necrutator… peste noi, prin noi… niciodata pe
lânga noi… Uneori el trece usor, ca o adiere calda
purtata de ploi minunate de vara, alteori lasa urme adânci
în sufletele noastre asemeni ploilor acide pe frunze
fragile de artar…” |
Adauga comentariu