Imbratisare cu parful de toamna

Si totusi visul nu s-a sfârsit decât zilele
acestea, într-o dimineata de noiembrie, când
am simtit ca bruma a spulberat cele din urma frunze.
E ca si cum tristetea mea de început de toamna
ratat a ajuns pâna departe în ceruri si
cineva, acolo, sus, a vrut cu orice pret sa ma bucur
de prima toamna linistita… Octombrie a fost cald si
nespus de frumos, cu zile interminabile care se agatau
de frunzele copacilor pâna la ultima raza de soare
din asfintit. Una din zilele acestea de toamna târzie
mi-a ramas întiparita în suflet, în
toata simplitatea ei…

Plecasem cu câteva ore mai devreme de la serviciu
(nu mai tin minte motivul) si, contrar obiceiului meu
enervant de a ma cuibari în locul cel mai ascuns
din primul autobuz care soseste de fiecare data în
statie, am mers fara directie, pe jos, minute în
sir. Era ca si cum niste mâini nevazute îmi
ghidau pasii, pe asfaltul aleilor ascuns sub frunze
în culori ademenitoare. L-am sunat pe iubitul
meu ca sa-i împartasesc fiorii care m-au cuprins
pe neasteptate si sa-i propun o escapada pe strazile
orasului învaluit în aerul tomnatic. Spre
deosebire de mine, iubitul meu reactioneaza uneori extrem
de pragmatic la propuneri spontane de iesire din rutina
zilnica. „Ies de la serviciu în jumatate
de ora. Trec pe la banca sa achit facturile si dupa
aceea vin sa te iau.” Nu am ripostat, pentru ca
era inutil. Fascinatia frunzelor si a soarelui care
se furisa printre crengi semidezgolite de castani era
prea firava si de neînteles ca sa faca fata facturilor…
Am închis fara sa spun nimic si mi-am continuat
tacuta periplul.
Exact în clipa în care am închis telefonul
si mi-am ascuns obrajii în esarfa mea mare, de
toamna, cum îi place iubitului meu sa o numeasca,
o voce calda m-a tras înapoi din tristetea în
care urma probabil sa ma cufund – „O îmbratisare
gratuita?” Nu stiu de ce, dar singurele cuvinte
pe care le-am putut rosti veneau parca de undeva de
departe, dintr-o alta lume… „De ce nu… În
fond e o toamna atât de frumoasa…”. M-am
dezmeticit abia dupa câteva minute, când,
întorcându-mi privirile în directia
opusa am zarit un grup mai mare de tineri care purtau
niste tricouri albe inscriptionate la unison cu acelasi
mesaj: „Free hugs!” Ideea îmi era
cunoscuta, vazusem cu mult timp în urma undeva,
pe net o astfel de campanie. Pentru o clipa, ideea ca
tocmai îmbratisasem un strain mi s-a parut ciudata
de tot, cu atât mai mult cu cât nu ma încânta
sa vad niste oameni care preiau idei fabricate în
occident din motive pe care nici ei nu le stiu prea
bine…

Dupa câtiva pasi, am început sa zâmbesc.
Efectul îmbratisarii gratuite nu se lasase asteptat.
În fond… o zi de toamna fara o îmbratisare,
chiar a unui necunoscut, parca e stearsa… Mi-am scos
instinctiv telefonul… Îmi doream atât
de mult ca macar de data asta facturile sa astepte pâna
a doua zi… Nu am apucat sa formez însa numarul,
pentru ca am simtit o alta îmbratisare… a iubitului
meu care întârziase pentru ca se chinuise
sa îmi culeaga frunze. „Uite un buchet de
toamna… si o îmbratisare cu parfum de octombrie…”
Am zâmbit si am aruncat frunzele spre soare, asa
cum fac de fiecare data toamna… Îmbratisarea
s-a transformat firesc într-un sarut fugar, sub
o ploaie de frunze, venite parca dintr-o alta lume,
ca si îmbratisarea cu parfum de toamna.

foto © Northfoto