Imi amintesc uneori de tine. Deja din ce in ce mai rar, dar cand o fac, simt cum o parte din mine nu mai e demult a mea. Mi-e dor de zilele in care tot ce asteptam era un gand, de soarele pe care promiteai sa mi-l cobori de pe cer pentru a-mi lumina ziua, de sarutul unei nopti de iarna, de zambetul si imbratisarea ce imi stergea intr-o clipa orice.
Ma intreb ce ar fi fost daca nu te-as fi cunoscut? As fi fost poate inca una dintre acele mii de femei ce nu cred in iubire, ce nu afla poate niciodata de ce exista cate o varianta feminina pentru aproape orice nume masculin, la fel cum as fi fost probabil una dintre aceleasi femei ce nu stiu ce inseamna sa urasti, sa vrei intr-o clipa sa nu fi iubit si sa te pierzi in amintiri incalcite, sperand sa te regasesti, nestiind de fapt ca nu vei mai fi niciodata aceeasi.
A trecut mai bine de o mie de ani de atunci. Si totusi, de fiecare data ma trezesc simtind altfel. Azi, poate pentru prima data, m-am hotarat sa te iert. Nici nu mai stiu de ce atata vreme nu am facut-o, dar azi am simtit ca te-as putea privi zambind, ca dupa atata timp am putea vorbi despre noi fara durere, ca am putea sa ne amuzam de copilarie si am putea poate chiar sa ne imprietenim.
Astfel de revelatii te fac uneori sa crezi in stravechea credinta ca totul e trecator. Oare si iubirea e la fel de trecatoare, si ne comportam toti ca niste copii ce uita a doua zi jucaria ce le-a fost aruncata pe furis? Sau e oare o metoda ciudata a sufletului nostru de a se vindeca, lasandu-ne sa credem ca am uitat totul sau l-am inlocuit cu alte amintiri?
Cred mai degraba ca e vorba de un fel anume al vietii fiecaruia dintre noi, cu cat iubim mai mult, cu atat uitam mai usor, indragostindu-ne in fiecare zi cu atata pasiune incat a doua zi ne dorim mereu mai mult. Si cand totul ne e luat, nu avem nevoie decat de o gura de aer proaspat pentru a ascunde sentimente dureroase si a o lua de la capat.
Am ajuns astfel sa cred ca de fapt te-am iertat de mult, dar abia azi am reusit sa inteleg. Am reusit sa vad dincolo de timp doi oameni carora le era frica de o iubire mult mai mare decat sufletele lor puteau duce, si ce au ales sa fuga. Si fuga asta, de tot si de toate, nu s-a terminat poate nici azi, chiar daca fiecare si-a gasit un loc de popas.
Credem cu tarie ca traim iubiri eterne. Cautam modalitati diverse de a ne asigura ca cel pe care il iubim va fi mereu acolo, la bine si la greu, dar oare cand o iubire a trecut, dispare ea cu adevarat?
Si tocmai pentru ca undeva in sufletul meu iubirea noastra s-a ghemuit lasand loc viselor noi, am reusit sa iert. N-ai disparut, dar de azi pot sa privesc inapoi la fel de bine cum pot privi inainte stiind ca exista o partea din mine ce ti-a ramas.
foto Northfoto
Adauga comentariu