Am
avut întotdeauna sentimentul ca începutul
unei relatii, fie ea si o relatie imposibila, care ulterior
nu se transforma decât într-o lunga tristete
amara pe care o resimti ori de câte ori te uiti
în urma, are în el ceva inexplicabil, un fel
de atractie careia e greu sa îi rezisti. Din cauza
asta mi s-a reprosat de multe ori ca sunt o fiinta dependenta
de îndragostire si nu de iubire.
De cele mai multe ori sentimentele se nasc în
timp sau, în orice caz, se slefuiesc asemenea
pietrelor pretioase pâna ajung sa capete acea
stralucire magica pe care nimeni nu o mai poate sterge.
Ceea ce este la început e un fel de efect exploziv
al unei chimii bizare care se pune în functiune
în momentul aleatoriu ales de destin pentru a
ne scoate în cale fiinta potrivita. Flirtul nu
este, în fond, altceva decât preludiul unei
mari iubiri sau al unui mare esec. E placerea aceea
inexplicabila pe care o simti comunicând din priviri
cu celalalt fara ca macar sa îl cunosti sau fara
sa banuiesti ce ar putea urma. De fapt, urmarile nu
fac parte niciodata din recuzita initiala a unui flirt.
Pentru unii termenul a capatat conotatii negative.
„A flirta” a devenit un fel de sinonim absurd
pentru „a agata” sau a atenta la intimitatea
cuiva. Mie îmi place sa cred ca flirtul e o forma
primara de exprimare a pasiunii ascunse care se poate
naste în adâncurile oricarei fiinte. Probabil
ca definitia pe care mi-am creat-o, daca exista cu adevarat
asa ceva, este legata de o seara miraculoasa, în
care am petrecut ore în sir cu câtiva prieteni
schimbând priviri si cuvinte de care îmi
mai amintesc vag cu o fiinta în care ulterior
aveam sa descopar o mare iubire. Îmi amintesc
si acum glumitele nevinovate, gesturile copilaresti,
o mâna trecuta fugar prin par, o inima cu aripi
postata pe un ecran de telefon mobil. Secunde care pentru
ceilalti, care se aflau în jurul nostru, la aceeasi
masa, într-o cafenea uitata de lume, nu reprezentau
altceva decât o infinita parte dintr-un timp care
se scurgea prea repede. Totul a început cu un
simplu flirt care s-a transformat într-un bulgare
de zapada, rostogolindu-se într-un amestec de
inocenta si complicitate voita.
Dincolo de iubirea mea prezenta, a carei origine se
pierde într-un timp pe care îl simt parca
tot mai departe cu fiecare primavara care vine sa îmi
împrospateze amintirile, m-am întrebat întotdeauna
de ce oamenii sunt tentati sa flirteze… chiar si atunci
când sunt implicati într-o poveste de iubire.
Cândva, un astfel de flirt m-a adus pe marginea
prapastiei pentru ca m-a facut sa realizez ca omul care
se afla atunci în viata mea fusese doar o iluzie.
Un simplu flirt, cu altcineva, m-a pus pe gânduri
atunci si m-a facut sa iau decizii pe care ar fi trebuit
sa le fi luat, poate, cu mult timp înainte. Altadata
însa, un alt flirt m-a purtat pe o alta margine
de prapastie de pe care as fi putut sa ma prabusesc
în propria-mi nefericire. M-am trezit la timp
însa… Si totusi, vad în continuare în
jurul meu oameni fericiti, care pretind ca si-au gasit
marea iubire si care totusi nu ezita sa flirteze ori
de câte ori au ocazia. E ca si cum flirtul ar
fi pasul pe care ai voie sa-l faci spre fructul oprit.
În fond, nu e o crima sa privesti sau sa schimbi
cuvinte ce par nevinovate. Sau cel putin nu pare sa
fie. Este un fel de pasiune bizara care se naste aparent
fara motiv si care, daca se sfârseste în
momentul în care începe nu are cum sa afecteze
sentimentele nimanui. E un fel de pasiune periculoasa,
o scânteie care se stinge la fel de usor cum a
aparut, dar care, daca atinge, din cauza unei mici erori,
ceea ce trebuie, poate provoca explozii nebanuite.
foto © Northfoto
|
Adauga comentariu