 Daca
exista ceva ce îmi creeaza disconfort în relatia
pe care o am cu parintii mei, atunci acel lucru este reprezentat
de discursurile adesea patetice ale tatalui meu, care
pot fi rezumate în cele trei cuvinte „magice”
– el are dreptate pentru ca le stie pe toate din
experienta si prin urmare a trecut de faza de maturizare
si tot ce spune vine dintr-o întelepciune acumulata
de-a lungul anilor. Într-un fel are dreptate, dar
doar într-un fel…
Recent, mi-am dat seama ca tatal meu nu este singurul
care are o placere deosebita în a tine discursuri
usor moralizatoare despre principiile de viata.
Prietena mea a trait o experienta similara de curând,
în momentul în care a reusit sa ocupe, prin
concurs, un post mult râvnit. A fost prima din cei
peste douazeci de concurenti, i-a facut fericiti pe ai
sai, dar mai ales pe iubitul ei care este plecat din oras
de ceva timp, cu probleme de serviciu. Se înscrisese,
preventiv, la mai multe concursuri similare, însa
singurul post pe care si-l dorea cu adevarat era cel pe
care tocmai îl ocupase. Prin urmare si-a facut bagajele
si a plecat într-un suflet la iubitul ei, pe care
nu îl vazuse de o luna. Evident ca au existat si
contestatii, care în cele din urma nu au schimbat
cu nimic clasamentul initial, în care ea ocupa primul
loc. Cu toate acestea, la întoarcerea în oras
a avut parte, a nu siu câta oara, de un discurs
moralizator prin care tatal ei încerca sa îi
demonstreze ca ar fi trebuit sa ramâna în
oras pâna la rezolvarea contestatiilor si, mai mult,
ar fi trebui sa se prezinte, pentru orice eventualitate,
si la celelalte doua concursuri. Cu alte cuvinte, i-a
taiat elanul brusc, subliniindu-i ca ar fi trebuit sa
fie mai pudenta. „Daca i s-ar fi marit nota altui
candidat, la contestatie…” „Daca s-ar fi
revenit asupra deciziei initiale…” „Daca…”
– o sumedenie de „daca” ce nu erau altceva
decât concluziile ultra-complicate ale unor rationamente
pe care numai experienta, maturitatea si întelepciunea
unui parinte le pot genera.
Prietena mea s-a zbuciumat mult, a plâns, revoltata
ca tatal ei nu se poate bucura macar o data pentru reusita
ei. „Probabil ca si daca, prin absurd, as lua premiul
Nobel pentru cine stie ce minune, tot nu ar fi bine…
pentru simplul fapt ca l-au mai luat si altii si nu si-au
facut statuie din asta…”. M-a amuzat replica ei,
pentru ca mi-am dat seama ca vine dintr-o revolta tipica
pe care o are orice om fata de propriii parinti, atunci
când acestia nu vor sa accepte ca experienta nu
poate fi transmisa pentru ca fiecare traieste propriile
experiente… ca maturitatea înseamna pentru fiecare
altceva, pentru ca se manifesta diferit… ca întelepciunea
se capata în timp, nu din sfaturi, ci din trairi
proprii si mai ales din greseli proprii… Reactiile prietenei
mele mi-au amintit, de fapt, de propriile momente de înversunare
împotriva încapatânarii alor mei de
a accepta ca nu ma pot proteja la infinit de toate obstacolele
vietii.
Dincolo de tot incidentul, gândurile mi-au zburat
la perspectiva care uneori ma îngrozeste –
aceea ca, la rândul nostru, si eu si prietena mea,
ne vom transforma în fiinte pline de experiente
care ne vor maturiza si care ne vor face sa credem ca
întelepciunea noastra este mai pretioasa decât
dorinta spontana de a trai totul a copiilor nostri…
Abia atunci vom simti, cred, magia cuvintelor care acum
ne scot din minti… |
Adauga comentariu