 Cred
ca fiecare fiinta are la un moment dat, în viata,
o problema cu Timpul… Uneori este insuficient, trece
mult prea repede peste noi, alteori se scurge prea greu.
Desi nu îi simtim în fiecare moment povara
apasatoare, Timpul ne urmareste tacut, în curgerea
lui monotona, fara sa îi pese de reactiile noastre
disperate.
Nu am fost niciodata o perfectionista desavârsita,
însa am încercat întotdeauna sa îmi
organizez timpul în limitele unei vieti normale,
fara prea multe complicatii. Cu alte cuvinte, încerc
sa îmi fac timp pentru toate. Familie, cariera,
prieteni, munte, mare, somn… într-o ordine care
vine de la sine si care îmi da, de cele mai multe
ori, sentimentul unei vieti împlinite. De la o
vreme însa, simt ca ceva nu mai merge în
relatia mea cu Timpul. Îi simt tot mai mult constrângerile
si am adesea sentimentul ca trebuie sa fac prea multe
compromisuri. E ca si cum unul dintre noi nu mai are
rabdare si tine cu orice pret sa îl manipuleze
pe celalalt. Am zile în care simt ca 24 de ore
se scurg în câteva minute si ca nimic din
ce îmi propun sa fac nu iese cum trebuie. La început
am crezut ca este ceva trecator, datorat unui alt dusman
de moarte al omului modern – stresul. Însa
pe masura ce trece timpul (din nou el…) simt ca totul
se aglomereaza într-un nesfârsit amestec
de planuri, clipe ratate sau reusite, dar de care nu
stiu cum sa ma mai bucur. Listele cu prioritati au devenit
inutile pentru ca uneori am sentimentul ca totul este
o prioritate generala, dar Timpul vrea cu orice pret
sa îmi puna la încercare nervii.
Replica „Nu am timp!” a devenit un fel
de moto al existentei mele agitate pe care nu mai stiu
cum sa o transform într-o viata normala, singurul
lucru pe care mi-l doresc în ultima vreme. Încerc
în zadar sa îmi fac un program de care sa
ma tin. Am patru ceasuri pe care le pun sa sune la patru
dimineata la cinci minute diferenta unul de altul, însa
niciodata nu reusesc sa ma trezesc înainte de
sase. Încerc sa stau noaptea pâna târziu,
asa cum faceam cândva când ma apuca dimineata
citind vreo carte pe care nu o puteam lasa din mâna
sau uitându-ma la cine stie ce film pentru ca
nu puteam sa îmi dezlipesc ochii de monitor…
Nimic din fiinta mea nu pare totusi sa mai poata lupta
cu Timpul.
Azi dimineata, dupa o alta încercare ratata de
trezire matinala, am reusit totusi sa îmi înfrunt
pentru o clipa dusmanul de moarte. Mi-am rupt câteva
secunde din cursa contra cronometru care îmi umple
fiecare dimineata pâna în momentul în
care ajung la serviciu, unde începe altceva…
Mi-am oprit pentru câteva secunde privirea amortita
pe sticla aburita a geamului de la bucatarie. Ca prin
minune, am zarit dealul înzapezit din departare
si am simtit o bucurie ciudata, venita parca de departe,
dintr-o alta lume. Gândurile mi-au alunecat în
trecut, în vremurile în care dealul era
locul nostru magic, al meu si al iubitului meu, a carui
frumusete nu o ratam în niciun anotimp. M-am trezit
din scurta mea reverie în clipa când cafeaua
a dat în foc raspândind în toata bucataria
o aroma placuta. Am sters rapid aragazul, apoi m-am
ghemuit lânga geam cu ce a mai ramas din cafea
si mi-am continuat ratacirea nostalgica. Nu a durat
mult pentru ca instinctul de conservare mi-a amintit
ca voi întârzia la serviciu, însa
am avut un sentiment bizar… acela ca pentru câteva
clipe mi-am învins dusmanul de moarte –
Timpul.
|
Adauga comentariu