Dragoste in reprize

Cu toate acestea exista lucruri pe care înca nu
am învatat sa le accept… si poate ca nu voi învata
niciodata… Pentru simplul fapt ca posesivitatea are
si ea rolul ei într-o relatie. La început
iubitul meu nu întelegea deloc pornirile mele de
sensibilitate feminina. E firesc…doar e barbat, cum
ar fi putut sa înteleaga? Si totusi… În
primele noastre întâlniri era în stare
sa raspunda la telefon chiar si în cele mai romantice
momente… daca stau bine sa ma gândesc a si facut-o,
de suficiente ori. Au urmat certuri aprinse, nervi si,
evident, multe lacrimi… ale mele. Dupa ceva timp am
reusit sa ajungem la o stare de echilibru. El îsi
da telefonul pe silent atunci când iesim doar noi
doi… eu ma fac ca nu aud atunci când, în
mijlocul unei îmbratisari tandre, îi vibreaza
mobilul în buzunar. Cumva, am depasit faza initiala
în care în orice moment ma asteptam sa aud
o replica de genul „stai putin… suna cineva…”
sau, si mai rau, o completare de tipul „un pic numai…
e mama”.

Zilele trecute chiar ma gândeam ca am progresat
destul de mult de când suntem âmpreuna. Sau,
cum ar spune un „specialist”, am învatat
sa ne toleram reciproc micile scapari care ne amintesc
mereu ca exista si o viata în afara cuplului nostru
minunat si ca, fie ca acceptam sau nu (si ma gândesc
mai ales la mine…), ea merge înainte. Si totusi…
exista momente în care viata asta exterioara chiar
nu conteaza… sau asa ar trebui sa fie. Sunt clipele
acelea în care simti nevoia sa crezi ca universul
întreg se reduce la doi, în care nimic altceva
nu conteaza decât prezentul, infinitul prezent în
doi. Asta am simtit eu weekendul trecut… Sau cel putin
asta mi-am dorit sa simt. Terminasem în sfârsit
sutele de treburi urgente pe care le aveam mereu la serviciu,
reusisem sa trec si peste dupa-amiaza de vineri dedicata
curateniei în apartamentul meu urias de la etajul
zece. În sfârsit…totul era pregatit pentru
o sâmbata de vis cu iubitul meu…

A trebuit sa negociem, ca de obicei, unde iesim în
oras. Dar, în fine… cu asta m-am obisnuit. De
cum a intrat pe usa i-a sunat însa telefonul. Era
fratele lui care avea nevoie urgent de consiliere în
domeniul calculatoarelor. Si cum iubitul meu este amabilitatea
întruchipata, i-a promis ca trece pe la el sa îl
ajute… Asta a pus paie pe foc. Era clar ca sâmbata
noastra era ratata. Am tacut, sperând ca se va rezolva
într-un fel. Dar telefoanele s-au înmultit
si totul a culminat la întoarcere, când, în
parcare, iubitul meu si-a sunat fratele ca sa vada daca
poate sa treaca rapid pe la el… Nu era acasa, dar, evident
s-au îneteles sa se vada dupa vreo ora. „Bine
si ce facem deci?”, l-am întrebat, încercând
sa îmi pastrez calmul. „Pai cum ce facem…
mergem sus, dupa aia ma duc la frate-meu când îmi
da beep, stau jumatate de ora sa vad ce are calculatorul
si cînd ma întorc trecem la repriza a doua…”.
Asta vroia sa fie o glumita tipic masculina adica, desi,
recunosc, iubitul meu face destul de rar astfel de imprudente…
I-am explicat calm ca e mai bine sa se duca acasa la el
pentru repriza întâi si sa îsi refaca
programul serii în functie de disponibilitatea fratelui
sau si de calculator. Am închis calma portiera dupa
mine… În replica, a plecat cu scârtâit
puternic de roti…
Dupa vreo doua ore a batut timid în usa tinând
în mîini prajiturile diplomat pe care le cumparasem
ca sa ne îndulcim… „Îmi pare rau…
a fost o gluma proasta…” Aveam doua solutii…
sa-i închid usa si sa am o noapte alba sau sa ma
multumesc cu „repriza a doua”… În
cele din urma am preferat sa salvez un rest de univers
redus la doi. Târziu, spre dimineata, l-am auzit
soptind… „Ce bine e cu tine, doar cu tine…”.
„Asta face parte din repriza finala”, i-am
raspuns usor malitioasa.