 De
mult timp ma chinui sa încep sa scriu un jurnal.
Oricât ar parea de infantila, pornirea mea îsi
are justificarile ei. Dincolo de deformatia mea profesionala
de a studia totul prin prisma propriei experiente, ideea
jurnalului m-a fascinat întotdeauna. Când
eram copil scriam adesea în caiete colorate tot
ce îmi trecea prin minte, toate gândurile
ascunse pe care nu îndrazneam sa le spun nici mamei,
nici prietenelor mele apropiate. Cu timpul însa
am ajuns la concluzia ca asa-zisul jurnal nu e decât
o pierdere de vreme…
Si cum se face oare, ca dupa atâta timp ma bântuie
iar gândul de a scrie ce simt pe foile razlete ale
unui caiet? De fapt, întrebarea care ma chinuie
de câteva saptamâni este de ce îi atrage
pe oameni jurnalul? Traim într-o epoca de nebunie
a tehnicii, în care totul se desfasoara în
viteza, în care nimeni nu mai are timp pentru nimic
pentru ca toata lumea e într-o continua cursa contra
cronometru. De fapt, oare mai scrie cineva jurnale azi?
Si când spun asta, ma gândesc mai cu seama
la adolescenti, la oamenii simpli, nu la scriitorii care
au ajuns sa faca din propriul jurnal intim o opera literara…
Chiar asa… Cui îi mai trebuie jurnalul, într-o
epoca în care confesiunile pe internet au devenit
un lucru banal, cui îi mai trebuie jurnalul într-o
lume în care vedem la televizor sedinte de terapie
la psiholog, într-o lume în care, la urma
urmei, intimitatea a devenit un concept ambiguu, aproape
inexistent…? M-am trezit raspunzându-mi singura:
„Mie!” Da, mie îmi trebuie un jurnal,
în care sa îmi revars toate temerile si toate
bucuriile, un jurnal între paginile caruia sa pastrez
nealterate lacrimile pe care adesea le risipesc prin batiste,
fara motive descifrabile. Si daca stau mai bine sa ma
gândesc, un jurnal este de fapt modalitatea cea
mai buna de a te privi într-o oglinda virtuala si
de a-ti analiza propria personalitate. E o oglinda fata
de care poti lua distanta în timp pentru a deveni
obiectiv atunci când e nevoie. E o oglinda care
nu deformeaza, aratându-te în strarile cele
mai apropiate de fiinta profunda care zace în tine…
Un jurnal este, la urma urmei, un exercitiu spiritual
pe care ar trebui sa îl încerce fiecare om…
Daca nu în serios, macar asa, în joaca, pentru
o zi, doua, trei… Nu se stie niciodata ce suprize pot
iesi la iveala. Eu am reusit în cele din urma sa
îl reiau aseara… Am scris greu, frazele nu s-au
legat din prima, dar am reusit. Si dupa doua pagini pline
de banalitati mi-am dat seama ca nu aveam nevoie de un
motiv ca sa scriu… ci pur si simplu aveam nevoie de
acea libertate care ne da târcoale uneori zile în
sir si pe care nu stim cum sa o traim. Aveam nevoie de
mine însami într-un alt fel decât pâna
acum… în cuvinte scrise pe hârtie… |
Adauga comentariu