Nesimţirea este flagelul care s-a instalat printre noi de ceva timp şi pare să se fi aclimatizat atât de bine încât nu ne mai lasă. A venit pe „nesimţite” şi s-a inoculat în sufletul unora care au început să o laude în stânga şi în dreapta, să o afişeze cu nonşalanţă şi să o aclame ca putere suverană. Uşor de folosit, fără costuri de niciun fel, fără durere şi fără repercusiuni, nesimţirea a fost ridicată la rang de virtute şi a început să fie considerată un must have fără de care nu ai nicio şansă să te afirmi în societate.
Scuze, pardon, poftim, mulţumesc, bună ziua, la revedere, vă rog, îmi permiteţi, cu plăcere, sănătate, mâna la gură, batista, decenţa, inocenţa, toate au fost aruncate în closet şi, chiar dacă nu s-a tras apa după ele, s-au dezintegrat în apa mocirloasă care ne acoperă pe zi ce trece tot mai mult şi, deşi miroase urât, ne stropim cu ea de parcă ar fi cel mai scump parfum.
Mă întâlnesc cu nesimţirea în fiecare zi, are chip respingător şi halenă insuportabilă. Mă feresc de ea, fugind repede pe celălalt trotuar, dar şi acolo mă urmăreşte şi strigă după mine ceva obscen. Mă opresc şi încerc să mă revolt, însă nu capăt în schimb decât un rânjet şi o altă obscenitate eventual. Aş vrea să o pot ignora, dar ar însemna să mă molipsesc eu însămi de ea. Ce e de făcut? Cum putem lupta împotriva nesimţirii când nimic nu o atinge?
Nesimţirea este un soi de cult la care aderă tot mai mulţi adepţi. Se cultivă din fragedă pruncie şi apoi se perfecţionează în timp. Sper însă că „antinesimţiţii” sunt totuşi mai mulţi decât oponenţii lor şi că se va găsi cândva o soluţie pentru a stârpi plaga. Visez că va veni o zi în care oamenii vor avea din nou maniere, vor mirosi frumos şi vor deschide gura pentru a-şi vorbi frumos unii altora.
|
Adauga comentariu