|
Unii ar spune mai simplu – masochism sufletesc.
Totusi nu e o sintagma tocmai potrivita, pentru ca nu
e vorba despre suferinta care naste placere (oare exista
cu adevarat un asemenea paradox?), ci despre suferinta
aceea cumplita din iubire, de care fugim cu totii, pe
care nu o dorim nici dusmanilor, dar pe care, din nefericire
o traim macar o data în viata.
Într-un mod aproape absurd, mi-am dat seama ca pentru
mine suferinta din iubire a devenit un mod de viata, de
care, fara sa vreau, am devenit dependenta. Nu stiu daca
e vorba de cantitate sau de intensitatea ei. Cert este
ca m-am obisnuit sa îmi petrec noptile cu ochii
în tavan, încercând sa vad dincolo de
stelutele fosforescente pe care le-am lipit acum câtiva
ani. Nu stiu ce caut, nu stiu ce se afla dincolo de ele.
E ca si cum ele, stelutele, ma ghideaza în bezna
în care mi se cufunda sufletul ori de câte
ori e cuprins de suferinta.
Dupa o vara ciudata, în care am pierdut o mare iubire,
acum a venit un anotimp al fericirii, atât de asteptat,
atât de cautat în lungile nopti de suferinta.
Prin nu stiu ce miracol (care tot iubire se numeste) am
recuperat ce pierdusem si, dupa zile întregi de
agonie, am revenit la viata. Noptile îmi sunt linistite
pentru ca pleoapele obosite mi se odihnesc sub sarutul
cald al iubitului meu care nu ma lasa sa hoinaresc prin
întunericul de pe peretii camerei noastre. Noaptea
trecuta, cu totul nepremeditat, am dormit singura (iubitul
meu e plecat din oras) si, fara un motiv anume, nu am
putut sa închid ochii decât foarte târziu,
în noapte. Stelutele verzui mi-au prins privirea
si mi s-au agatat de suflet întrebându-ma
parca, retoric: „Hei, de ce ne-ai uitat?”.
De fapt, raspunsul e simplu… „Pentru ca nu mai
sufar”. Si, pentru o clipa am simtit ca ceva e în
neregula cu mine, ca, dincolo de toata linistea sufleteasca
pe care traiesc de câteva luni, îmi lipseste
ceva. Poate e absurd, dar am realizat ca îmi lipseste
voluptatea aceea ciudata de a sta cu ochii în tavan
si de a simti ca lumea nu are sens fara iubire… Am realizat
ca, într-un mod cu totul nefiresc, îmi lipseste
suferinta…
Gândul mi-a fost însa curmat de o luminita
intermitenta, mai puternica decât cea a stelutelor
din tavan. Am dus masinal mobilul la ureche. Era iubitul
meu… „Ce faci frumoaso? Iar ti-ai lipit privirea
de stele?”. Am zâmbit si am închis ochii:
„Da… cred ca pleoapele mele au devenit dependente…
de sarutul tau.”
|
Adauga comentariu