 Dragostea
nu e întotdeauna roz. Uneori capata nuante de gri
care o urâtesc atât de mult încât,
în cele din urma devine neagra si îsi pierde
orice urma de frumusete. Depinde numai de noi sa îi
pastram culoarea initiala. Uneori negrul poate fi sters
si chiar daca ramâne mereu o pata din el, ea poate
fi ascunsa de lumina care straluceste în rozul copt
transformat în rosu… Alteori negrul ramâne
etern, ca o perdea greoaie peste ceea ce ar fi putut sa
fie o iubire eterna. Dragostea e ca o pictura pe sufletele
noastre, amestec de sublim si de suferinta în nuante
mereu inegale. Ce se ascunde însa dincolo de culori?
O relatie între doi oameni nu înseamna întotdeauna
numai lucruri frumoase. De altfel, daca ar fi asa, nu
am mai sti sa pretuim iubirea. Poate ca e nevoie de suisuri
si coborâsuri ca sa respiram linistiti în
lumina apusului si sa apreciem ceea ce avem, ceea ce am
fi putut pierde. Care e cel mai cumplit „coborâs”
în iubire? Mi-am raspuns întodeuna fara ezitare
– atunci când suntem înselati sau când
înselam. Veti spune ca nu e acelasi lucru. Poate
ca în 90 % din cazuri asa este. Sufera cel care
este înselat si nu celalalt. De obicei celalalt
îsi vede mai departe de drum într-o noua relatie
pentru care a fost capabil sa o distruga pe cealalta sau,
cel mult, e încercat de mustrari de constiinta pentru
ca a semanat suferinta în viata unui om care îi
acordase toata încrederea. Doare o zi, o saptamâna,
o luna… apoi trece. Fiecare o porneste pe alt drum,
iubirea ramâne dincolo de perdeaua neagra care a
fost mai puternica decât pala nuanta de roz.
Cum ramâne însa cu ceilalti? Cei putini, care
regreta cu adevarat ca au înselat, care ar da orice
ca totul sa fi fost un vis urât? La prima vedere
pare inexplicabil. De ce sa regrete atât, daca ei
însisi au comis o eroare fatala? Trebuia sa se gândeasca
dinainte. N-au decât… Recunosc ca o astfel de
gândire radicala am avut si eu în privinta
asta. Pâna în ziua în care mi-am vazut
cea mai buna prietena zbatându-se în agonia
suferintei pentru ca… pentru ca îsi înselase
iubitul. Stiu, e un paradox. De ce l-a înselat?
Ramâne un mister pentru mine. „Celalalt”
îi era bun prieten, nu m-as fi gândit niciodata
ca ar putea simti pentru el ceva. Si nici nu a simtit.
Numai ca în desele lor întâlniri nocturne,
prelungite cu discutii filozofice pe teme variate s-a
strecurat la un moment dat altceva în amicitia aceea
careia nimeni nu i-ar fi reprosat nimic. „S-a întâmplat
pur si simplu”. Asa mi-a spus în dimineata
când m-a sunat plângând ca sa îmi
spuna ca s-a darâmat universul peste ea. Lucrurile
nu se întâmpla niciodata pur si simplu. Dar,
asta nu mai conta. Conta ca vedeam doi oameni sfârsiti,
pe ea pentru ca înselase, pe el – pentru ca
fusese înselat, o iubire murind, ucisa de un moment
de… nici nu stiu cum sa îi spun.
Si, dincolo de suferinta lor, m-am întrebat continuu
toate zilele cât au stat despartiti: de ce se înseala
oamenii unii pe altii? Cauta ceva mai bun sau pur si simplu
cauta altceva? Si atunci de ce nu încearca împreuna
sa gaseasca acel „altceva” în interiorul
si nu în afara relatiei? Nu se mai iubesc? Si atunci
de ce sufera îngrozitor când se despart dupa
ce s-au înselat? Nu reusesc sa gasesc un raspuns
logic. Poate pentru ca nimic din toata povestea asta cu
înselatul nu are logica. Prietena mea si-a recuperat
iubirea. A alergat dupa el pâna la capatul lumii
ca sa îi arate ca îi pare rau si sa îl
aduca înapoi lânga ea. Au reusit sa treaca
peste. Iubirea lor e acum roz, iar pata neagra a ramas
minuscula, undeva într-un colt al povestii. Mi-a
ramas în minte replica ei, tot din telefon, la o
zi dupa ce s-au împacat… „Stii ce înseamna
sa-ti înseli iubitul? Înseamna se te înseli
pe tine însuti.”
|
Adauga comentariu