 Întodeauna
am fost de acord ca între iubire si prietenie exista
o diferenta majora, ca, oricât de multe ar avea
în comun, exista diferente esentiale care îsi
pun amprenta asupra numelui pe care îl poarta o
relatie între doi oameni. Da, e drept ca pe un prieten
îl iubesti, tot asa cum îti iubesti si parintii
si copiii. La fel de adevarat este si ca omul pe care
îl iubesti si cu care visezi sa îmbatrânesti
împreuna îti este la un moment dat prieten.
Si totusi… apropierea sau distanta dintre iubire si
prietenie e uneori atât de inexplicabila.
Exista cu adevarat prietenie, în sensul „filozofic”
al cuvântului între o femei si un barbat?
Si daca exista, atunci care îi sunt limitele? Citeam
undeva ca, psihologic vorbind, un barbat si o femeie au
nevoie de mai putin de jumatate de ora de stat împreuna
în aceeasi încapere ca sa îsi dea seama
daca între ei exista o atractie, fie ea si fizica,
ce s-ar putea transforma în iubire. Si atunci? Daca
exista aceasta atractie, nu mai este loc de prietenie?
Sau, invers, în prietenie se pot transforma doar
relatiile în care din start se simte lipsa atractiei?
E greu de generalizat. Cu atât mai mult pentru mine,
care, desi am uneori porniri feministe, m-am înteles
întotdeauna mai bine cu barbatii decât cu
femeile în anumite privinte. Acum toate femeile
o sa îmi sara în cap (nu e cazul, sincer…
pentru ca eu însami nu mi-am înteles niciodata
aceasta pornire). Se spune ca fiecare din noi are o parte
din sexul opus. Poate ca tocmai aceasta „parte”
e responsabila de „prieteniile” dintre femei
si barbati, cine stie…
Uitându-ma înapoi în trecut, am încercat
sa înteleg de ce totusi, în pofida comunicarii
mele cu barbatii, nu am reusit sa spun niciodata despre
vreunul dintre ei ca îmi este „prieten”.
Poate pentru ca, de cele mai multe ori, comunicarea dintre
noi s-a transformat în altceva, nu neaparat în
iubire, dar oricum într-o potentiala relatie sentimentala,
sortita de la bun început esecului (cum poti sa
faci dragoste cu un „prieten”?). Toate prieteniile
transformate în relatii de scurta durata s-au transformat
ulterior în amintiri prafuite, din care, în
mod curios nu a ramas decât stralucirea începuturilor,
adica tocmai ceea ce era legat de prietenie si nu pasiunea
sau suferinta care au urmat.
Alteori s-a întâmplat exact invers. Am încercat
din rasputeri sa transform o relatie esuata în prietenie.
Cea mai proasta idee pe care o pot avea doi oameni care
s-au iubit… Pentru ca daca „prietenia” poate
deveni iubire, cu sanse de supravietuire, drumul invers
e cu siguranta imposibil. O iubire mare nu poate fi continuata
decât de aceeasi iubire… si mai mare… sau de
nimic.
Orice încercare de prietenie cu un barbat s-a soldat
cu un esec. Potentialii prieteni i-am pierdut în
pasiuni trecataore, asezate acum pe raftul cu amintiri,
iar pe oamenii pe care i-am iubit nu i-am putut niciodata
transforma în prieteni autentici. Si atunci unde
e adevarul? Cât de prieteni pot fi o femeie si un
barbat fara sa existe pericolul ca prietenia dintre ei
sa fie distrusa de altceva? Poate ca doar atâta
timp cât fiecare dintre ei are puterea sa renunte
de bunavoie la acel „altceva” înainte
de a fi prea târziu. Sau… poate ca, de fapt, tocmai
acesta e rolul unei astfel de „prietenii”
– sa fie anticamera sau iluzia consolatoare a ratarii
iubirii / pasiunii.
|
Adauga comentariu