 Experientele
mele din trecut m-au facut oarecum mai conservatoare în
ceea ce priveste unele valori pe care, cu ani în
urma, nu le includeam pe lista prioritatilor mele. Perioada
de câteva saptamâni pe care, în urma
unei decizii personale, am trait-o departe de iubitul
meu si de tot ceea ce înseamna „acasa”
m-a marcat puternic si m-a facut sa îmi schimb viziunea
asupra vietii. Stiu ca suna categoric, însa timpul
mi-a dovedit ca experienta, desi traumatizanta, a fost
benefica. Astazi nu cred ca as mai avea curajul sa experimentez
departarea…
Prientele mele îmi spun ca exagerez si ca experienta
din trecut avea fondul ei de nebunie, iar circumstantele
în care s-a petrecut erau cu totul altele. Întâlnirea
recenta cu un vechi prieten m-a facut sa îmi dau
seama ca ele gresesc si ca a trai departe de tot ceea
ce înseamna „acasa”, chiar si pentru
un timp scurt, te schimba în interior. Prietenul
meu e plecat de mai bine de un an într-o tara
nordica, unde a reusit sa îsi împlineasca
o parte dintre ambitiile profesionale. Lucreaza într-un
mediu de invidiat, are un salariu la care în România
nu ar fi sperat vreodata, în domeniul sau, si
totusi… ceva nu este în regula.
Ne-am întâlnit într-o dupa amiaza
calduta, sub umbrelele unei terase pe care o frecventam
cândva amândoi, împreuna cu grupul
de prieteni care astazi s-a destramat. Asteptam de mult
timp sa îl revad pentru ca, desi pare ciudat,
este unul dintre putinii prieteni de suflet cu care
as putea vorbi oricând despre orice. Asta am si
facut, de fapt. Am vorbit ore în sir despre lucruri
frumoase din trecut care ne leaga, sub o forma sau alta.
Si totusi, daca pentru mine rememorarea nostalgica a
trecutului mai mult sau mai putin îndeparat a
fost un prilej de bucurie, pentru prietenul meu discutia
noastra a fost un fel de sare pusa pe o rana care i
s-a deschis de când a revenit în tara pentru
o vacanta de doua saptamâni. Mi-a marturisit ca
nu îi place viata de acolo, ca uraste limba pe
care a fost nevoit sa o învete si care i se pare
rupta dintr-un film SF… ca, în fine, nu întelege
cum pot fi oamenii atât de diferiti. Desi locuieste
împreuna cu alti doi români, care lucreaza
în aceeasi clinica, prezenta lor nu îi este
suficienta pentru a-i alunga nostalgiile dupa „acasa”.
De fiecare data când vorbim îmi spune ca
vrea sa se întoarca mai repede si ca daca ar fi
sa o ia de la capat nu ar mai avea puterea sa o faca.
Totusi, de data asta avea o licarire de optimism în
privire. Iubita lui, care tocmai si-a terminat studiile
în acelasi domeniu, urmeaza sa îl însoteasca
în micul orasel de la capatul lumii. „Poate
ca acum va fi altfel…” mi-a marturisit neîncrezator.
L-am încurajat, desi, nu stiu daca departarea
este mai usor de suportat în doi. Ne-am despartit
târziu (se înserase deja) cu promisiunea
ca ne vom întâlni înainte sa se termine
anul. Mi-a ramas în minte însa fraza pe
care a repetat-o de câteva ori… „Daca
ai sti cât de mult îmi lipseste „acasa”…”
si am realizat deodata cât de minunat este oraselul
meu linistit în care ma trezesc dimineata în
bratele iubitului meu, simtind aroma cafelei de acasa.
|
Adauga comentariu