Întotdeauna
cînd ma gândesc la începuturile relatiei
mele cu iubitul meu ma cuprinde nostalgia. De fapt, cred
ca este în firea umana o anumita sensibilitate legata
de începuturi. E un  fel
de manifestare sentimentala a mitului eternei reîntoarceri…
Pastram mereu vie amintirea primelor priviri, caludra
primei atingeri, splendoarea primului sarut…Exista
în sufletul nostru ceva care ne face sa ne dorim
sa fie mereu “ca la început”, desi nu
putem defini în cuvinte aceasta stare – amestec
de melancolie si placere, de amintire si prezent…
Saptamâna trecuta am simtit, mai mult ca oricând,
acest lucru. Treceam întâmplator pe lânga
locul în care ne-am sarutat prima data. M-am oprit
aproape involuntar. Am zâmbit… si am trecut
mai departe. Însa întreaga zi am simtit fiorul
acela care m-a cuprins atunci, la începuturi…
în aceeasi zi, iubitul meu a vrut sa ne plimbam
mult prin parc. Chiar asa a si sunat invitatia: “Hai
sa ne plimbam mult prin parc, vrei? Ca la început.”
Pe moment m-a surprins replica. Si nu pentru ca nu ne-am
plimba destul de des (iubitul meu adora plimbarile…),
ci pentru ca acel “ca la început” mi-a
amintit de oprirea mea involuntara care se produsese cu
câteva ore înainte…
Ne-am plimbat mult, am vorbit mult si într-un târziu
ne-am oprit în fata unei cafenele care s-a deschis
recent la iesirea din parc. Am intrat sa bem un ceai…
Tot ca la început. Cafeneaua era goala si, desi
nu mai fusesem niciodata acolo, am simtit amândoi
ca pluteste în aer ceva special. Am baut nu un ceai,
ci mai multe… pentru ca niciunul dintre noi nu îndraznea
sa rupa vraja care ne-a cuprins atunci când am început
sa depanam amintiri pe care le-am trait atât de
intens cu doi ani în urma. Era ca si cum cafeneaua
se transformase într-o lume secreta în care
eram numai noi doi si trecutul nostru minunat. Mâinile
ni s-au atins târziu si melancolia s-a prelungit
într-un sarut prelung, încalzit de aburul
ceaiului pe care am uitat sa îl mai sorbim pentru
ca… ne sorbisera amintirile pe noi.
Într-un târziu, ne-am desprins din magia clipelor
de la început si am revenit în prezent. Cafeneaua
se închide la unsprezece seara… În bezna
strazii înguste din spatele parcului, ne-am sarutat
la fel ca atunci, demult… fara sa vreau, am dechis
ochii si am citit cu voce tare numele cafenelei, scris
cu litere de-o schioapa sub felinarul de la intrare, pe
care pâna atunci nu îl stiusem – Cafeneaua
viselor… |
Adauga comentariu