Cu
vreo jumatate de an în urma, vestea ca prietena
mea cea mai buna va fi mireasa mi-a provocat un val de
reactii contradictorii: bucurie intensa la început,
când i-am vazut sclipirea aceea de nedescris pe
care numai în privirile unei femei fericite o poti
vedea, teama ca aceasta schimbare s-ar putea sa ne afecteze
într-un fel sau altul prietenia si, în cele
din urma, un calm firesc pe care mi l-a dat gândul
ca, în fond, este ceva absolut normal în viata
unui om si ca cei din jur nu trebuie decât sa se
obisnuiasca treptat cu ideea.
Lucrurile au capatat însa o turnura neasteptata
cu câteva zile în urma când prietena
mea m-a sunat ca sa îmi spuna ca începe
pregatirile pentru nunta. Fusesem avertizata chiar de
ea ca, în calitate de cea mai buna prietena si
de viitoare domnisoara de onoare, voi fi pusa la grea
încercare. Am luat totul ca pe o gluma menita
sa îmi sporeasca interesul pentru o serie de activitati
care fac parte, de fapt, din ritualul saptamânal
– alergatura dupa cumparaturi, telefoane pentru
rezervari, sedinte prelungite de consolare a prietenelor
aflate în pragul disperarii. Nu credeam însa
ca experienta mea în domeniu nu ma va ajuta prea
mult în periplul care abia a început.
Lasând la o parte detaliile legate de ornamentele
salii de nunta, forma si culoarea invitatiilor, baloanele,
lista de melodii care nu trebuie sa lipseasca din programul
marelui eveniment si alte aspecte care pot fi multiplicate
la infinit, marea încercare a venit în momentul
în care am ajuns la problema esentiala –
rochia de mireasa. La început a fost un fel de
joaca – ore în sir petrecute prin magazinele
de profil, cautari prelungite pe site-uri de specialitate,
discutii interminabile legate de forma, lungime, bijuterii,
croiala si, evident, de complexele fizice pe care orice
femeie începe sa le aiba în astfel de momente.
Încetul cu încetul bucuria de a-mi ajuta
prietena sa îsi proiecteze nunta perfecta s-a
transformat într-un razboi psihologic –
confruntarea cu Bridezilla, un personaj pe care nu îl
cunosteam pâna saptamâna trecuta, dar care
cu siguranta îmi va ramâne în minte
mult timp. Termenul, am aflat recent, este destul de
vechi (a aparut prin 1995, când o revista a asociat
angoasa care le cuprinde pe viitoarele mirese cu furia
celebrei creaturi Godzilla) si pare sa fi devenit un
adevarat concept de specialitate în universul
fastuos al nuntilor.
Totul s-a petrecut atât de repede, încât
nici nu mi-am dat seama când am ajuns sa traiesc
într-un univers al rochiilor de mireasa în
care pionul principal, prietena mea, s-a transformat
brusc într-o alta fiinta, pe care aproape ca nu
o mai cunosc. Punctul culminant s-a petrecut weekendul
trecut, când, la insistentele prietenei mele,
am mers sa vizitam o expozitie dedicata nuntilor. Totul
parea sa decurga normal pâna în momentul
în care a început odiseea probarii rochiilor
de mireasa. „Asta e prea scurta”, „asta
ma face prea grasa”, „asta e crem, nu e
alba”, „asta are prea mult sclipici”,
„asta e prea umflata”. Si peste toate replicile
lipsite de sens, o criza de nervi pe care a declansat-o
un telefon nevinovat al viitorului sot – o fiinta
foarte calma si prudenta, de altfel, dar care a facut
imprudenta de a-i spune prietenei mele ca poate sa aleaga
ce vrea ea, pentru lui îi este totuna. Sensul
era cât se poate de clar – îi era
totuna, pentru ca indiferent de rochia pe care o va
îmbraca în noaptea nuntii, pentru el, ea
va fi întotdeauna cea mai frumoasa. Pentru o Bridezilla,
o astfel de atitudine nu poate fi interpretata însa
decât într-un singur sens – „Evident,
nu îi pasa deloc! Eu trebuie sa ma stresez singura
pentru tot!” – replica rostita din tot sufletul,
pe un ton pe care numai o viitoare mireasa îl
poate avea si care pentru vânzatoarele dornice
sa îsi vânda marfa constituie indiciul clar
ca au toate sansele sa faca vânzare în câteva
clipe.
A urmat, evident, o ploaie de lacrimi si un telefon
trântit suficient de tare ca sa nu mai poata fi
folosit ceva timp. M-am vazut deodata neputincioasa
în fata unui mic monstru de sensibilitate exacerbata
pe care nu îl intuisem niciodata în stilul
usor flegmatic al prietenei mele. Spontaneitatea a triumfat
însa si de aceasta data. Am parasit în graba
expozitia si ne-am refugiat în cea mai apropiata
cafenea, apoi am dat verdictul – mergem la film.
Nu mai stiu exact ce am vazut, cert este ca nu era Godzilla.
Pentru moment, apele s-au linistit, Bridezilla pare
sa îsi fi regasit o stare de echilibru fragil.
Asta doar pâna la viitoarea sesiune de probe pentru
modelul de rochie la care s-a oprit. Ma gândesc
cu înfrigurare ca mai sunt câteva luni bune
pâna când calmul lunii de miere va rapune
micul monstru care s-a cuibarit în toata fiinta
prietenei mele.
|
Adauga comentariu