Câti
dintre noi nu avem cel putin o data în viata sentimentul
ca redevenim copii? De câtiva ani încoace
eu traiesc aproape zilnic miracolul copilariei. Cei care
au casa luminata de un sufletel mic de câtiva anisori
înteleg cu siguranta sentimentul. Când devii
parinte, dincolo de grijile cotidiene inevitabile care
se maresc într-un ritm ametitor, nu ai voie sa nu
redevii, macar din când în când copil…
Nu cred ca e necesar sa spun ca dusul si luatul de
la gradinita devin la un moment dat lucruri care ne
intra în reflex dupa ceva timp de practica voluntara.
Dimineata e cumplit: „mami azi nu vreau la gradinita”,
„mami mai dorm 5 minute”, „nu mi-e
foame”, „nu vreau rochita asta ca e urâta”,
„vreau sa mearga si papusa cu mine”….
O mie de replici care în mintea mea nu au decât
un raspuns mare si lat („Iar o sa întârziem”),
dar care se materializeaza în explicatii care
sa fie acceptate de mintea unui copil de 4 ani. Dupa
amiaza e cu totul altfel… drumul spre casa e un fel
de plimbare spirituala în miniatura. Discutam
despre poeziile pe care le-a spus „doamna”,
îmi povesteste de ce a picat un strugure verde
si nu mov („pentru ca asa e strugurele, verde”)
si aflu când o sa vina iarna („când
o sa cada toate frunzele si o sa se usuce toata iarba”).
Cuprinsa de astfel de activitati care însotesc
îmbracatul si dezbracatul din vestiarul gradinitei,
percep totul ca pe o rutina necesara si uneori amuzanta.
Azi însa a fost altfel. M-am dus sa-mi iau copilul
mai repede de la gradinita pentru ca avea programare
la medic. Am intrat grabita si am urcat scarile într-un
suflet. Deja eram în întârziere. Am
deschis usa îcet (stiam ca micutii sunt înca
la programul de somn) si am intrat … într-o
lume ireala. Imaginati-va o încapere plina de
jucarii în care 30 de pitici stau ascunsi sub
cearsafuri de zapada, savurându-si somnul sub
razele soarelui care le scalda chipurile lipsite de
griji. Era acolo în camera aceea ceva magic…
un parfum linistitor de inocenta si de bunatate care
l-ar fi impresionat si pe cel mai rau om din lume. Printre
sforaituri subtirele am auzit pasi educatoarei care
mi-a zâmbit vazându-ma încremenita
în prag. „Asa-i ca-s draguti?” „Da…
e fantastic…”
Am ramas asa acolo vreo 5 minute, pâna a reusit
educatoarea sa o trezeasca pe fetita mea. Si pentru
o clipa am simtit ca ma retrag încet în
timpuri demult transformate în amintire când
mama îmi veghea somnul de dupa amiaza si îmi
spune povesti cu zâne. M-a trezit din reverie
vocea micutei mele: „Mama nu vreau la doctor”.
Nu mai stiu ce i-am raspuns, dar stiu ca drumul spre
casa a fost altfel… la un moment dat am luat-o de
mâna si am început sa alergam prin frunzele
de pe trotuar…S-a oprit râzând în
hohote si certându-ma, cum fac eu de obicei când
e prea zvapaiata: ”Mama, mai încet, ce ai
patit? Câti ani ai?”… I-am raspuns fara
ezitare: „Azi am 4 ani”.
|
Adauga comentariu