Arta de a il asculta pe celalalt

Se spune că uneori a asculta este mult mai greu decât a mărturisi, că „a vorbi este o necesitate, în timp ce a asculta este o artă” (Goethe). Pentru mine asta este în mod cert o axiomă, cel puţin atunci când este vorba de comunicarea cu iubitul meu. Era o vreme când certurile noastre se terminau brusc, cu uşi trântite, plecări spontane şi tăceri prelungite. În ultimul timp lucrurile s-au transformat într-un sens pe care nici eu nu îl mai înţeleg. Nu ştiu cum se face că, de cele mai multe ori, ne certăm la telefon şi sfârşim prin a închide brusc lăsându-l pe celălalt să îşi continue inutil discursul pentru a se calma în virtutea inerţiei. Am ajuns la concluzia că niciunul dintre noi nu ştie să îl asculte pe celălalt. Ascultarea a devenit pentru noi un cuvânt problemă.

Teoretic, este uşor de înţeles că ascultarea stă la baza oricărei relaţii umane şi este, în acelaşi timp, o dovadă de respect faţă de celălalt. E mult mai greu să pui în practică toată teoria legată de importanţa ascultării. Eu simt asta de fiecare dată când iubitul meu îmi închide telefonul şi mă sună după câteva minute să mă întrebe dacă poate să spună şi el o frază. A asculta înseamnă, în primul rând, a fi dispus să asculţi, a fi disponibil pentru celălalt şi, prin urmare, a accepta ceea ce simte şi vrea să împărtăşească. A asculta înseamnă, deopotrivă, a fi capabil să accepţi un punct de vedere diferit, dar şi a fi în stare să descifrezi tăcerile şi momentele de tensiune care nu îşi găsesc exprimarea potrivită decât în gesturi sau priviri. Ascultarea înseamnă, în fond, o sumă de lucruri pozitive care ni se pot întâmpla dacă avem capacitatea de a face anumite „sacrificii”. Cu toate acestea, nu pare să fie ceva natural. Cel puţin nu în cazul meu, o fiinţă prin excelenţă egoistă.

Cum aş putea oare ajunge la acea empatie cu iubitul meu, care să mă facă să îl pot asculta atunci când este cazul? De cele mai multe ori am fost sfătuită să mă pun în locul lui. Mi-e aproape imposibil să o fac, pentru că suntem două fiinţe total diferite… Poate că singura soluţie ar fi o creştere bruscă a gradului de încredere în noi, în capacitatea celuilalt de a rezolva problemele spre binele amândurora. Oricum, mi-am alcătuit un set de axiome pe care am de gând să le reţin din seara asta pentru că simt că va urma o lungă discuţie în urma unui incident petrecut astăzi:

A asculta înseamnă a tăcea – asta presupune, în primul rând, a renunţa la tendinţa de a-l completa mereu pe celălalt, sufocându-l cu propriile mărturisiri sau nemulţumiri.

A asculta înseamnă a-ţi lăsa deoparte propriile griji – chiar dacă e  greu de  realizat, ascultarea presupune dedicare totală faţă de celălalt; un fel de suspendare a propriului univers pentru a putea pătrunde în universul celuilalt.

A asculta înseamnă a refuza să gândeşti în locul celuilalt – într-un fel ascultarea presupune refuzul de a găsi soluţii în locul celuilalt. De cele mai multe ori, astfel de încercări sfârşesc prin a se transforma în reproşuri.

A asculta înseamnă a lăsa la o parte propriile prejudecăţi – se prea poate ca celălalt să fi acţionat în contradicţie cu propriile principii, asta nu înseamnă însă că trebuie neapărat să schimbi ceva. Fiecare fiinţă are propriile valori pe care ceilalţi ar trebui să le respecte.

Pentru mine ascultarea pare să fie deocamdată o ştiinţă greu de descifrat. Mi-am promis însă că o voi transforma cât de curând în artă.

foto © Northfoto