Uneori e greu sa spui „Nu” înainte
de a sti daca asta e alegerea cea mai buna. E greu sa
spui „Nu” pentru simplu fapt ca stii ca
asa e moral si ca nu vrei sa îti complici viata
inutil. Si totusi, ramâi mereu cu o umbra de regret
pe care nu ti-l explici decât acceptând
ca nu esti o fiinta ca toate celelalte. „Ce ar
fi fost daca?” e întrebarea care te bântuie
pâna când îti simti temerile tot mai
diluate, într-un viitor în care acel „Nu”
a fost, în fond, doar o frunza purtata de vânt.
Am spus „Nu” într-o dupa-amiaza târzie
de vara, unui om pe care, desi abia îl cunoscusem,
aveam sentimentul ca îl stiu de o viata. Venise
parca dintr-o alta lume ca sa îmi tulbure mie,
fiinta visatoare, ancorata cu forta într-un pragmatism
stupid, obiceiurile pe care reusisem de ceva vreme sa
mi le însusesc destul de bine. Aveam o viata obisnuita,
frumoasa în banalitatea ei prozaica, cu rabufniri
de romantism întârziat si nostalgii pe care
le savuram pâna la ultima picatura de vis…
când, deodata, a aparut aceasta fiinta stranie,
amestec bizar de maturitate covârsitoare si inocenta
întârziata prea mult într-un suflet
neobisnuit cu rautatile lumii, prea pur si prea inofensiv.
Au fost suficiente câteva clipe subjugate de
priviri încrucisate, amestecate în cuvinte
rascolitoare, care mi-au facut (pentru a nu stiu câta
oara) sufletul sa tremure. Omul acesta m-a facut sa
ma regasesc pe mine într-un fel ciudat, pe care
nu l-am constientizat pâna acum. A intrat în
universul meu fara sa bata la porti si mi-a pus o oglinda
imensa în fata sufletului meu încropit stângaci
din cioburi lipite dupa fiecare tristete pe care am
lasat-o sa ma bântuie. Mi-a aratat cum sunt eu
– în cuvinte simple, fara prea multe ocolisuri
– si mi-a spus, la fel de simplu, ca nu ma poate
vedea altfel decât ca o bucata de suflet care
îi completeaza propriul suflet. Asa, pur si simplu…
fara alte introduceri. Mi-a rascolit câteva saptamâni
din viata, încapatânându-se sa aspire
la o iubire ideala care a prins contur în sufletul
sau poate în mintea lui (nici azi nu stiu).
Într-una din zile i-am acceptat invitatia inofensiva
la o cafea. Culmea, într-un local cu specific
cubanez, pe lânga care trec zilnic si în
care mi-am propus sa intru de nenumarate ori. Nu o facusem
niciodata pâna atunci. Ne-am privit minute în
sir, ca si cum ne vedeam atunci pentru prima data. A
încetat deodata sa ma tachineze cu pledoariile
pentru o iubire libera, absoluta. Mi-a spus ca pleaca.
Într-un alt oras. La fel de „pur si simplu”
cum mi-a intrat în viata, printr-o usa virtuala,
într-o seara banala. Era o decizie profesionala,
pe care a luat-o voluntar, înainte sa apar eu;
cel putin asa sustinea. Desi nu îi împartasisem
nicio clipa gândurile nebune referitoare la complementaritatea
sufletelor noastre, ideea ca urma sa plece m-a rascolit
brusc, ca si cum urma sa pierd o parte din mine. Am
sorbit într-o tacere fortata picaturile de cafea
cubaneza care as fi vrut sa nu se termine niciodata,
desi nu îi suportam gustul prea puternic. Am simtit
în privirea lui un amestec de regret, de orgoliu
care statea la pânda, de satisfactie stupida ca
si-a confirmat ipotezele absurde referitoare la capacitatea
iubirii nemarturisite de a-i uni pe oameni oriunde s-ar
afla ei.
Timpul s-a scurs în cele din urma, la fel si
picaturile de cafea… A tinut sa ma conduca pâna
în statia de autobuz, de parca ar fi stiut ca
în locul acela prafuit si banal, urma sa cedez
psihic si sa îi spun ceea ce asteptase zile în
sir – sa îi arat macar un semn care sa îl
faca sa stie ca e ceva mai mult decât ceea ce
vroiam eu sa para. Pasii ni se pierdeau pe strada pustie,
proaspat asfaltata, în zgomote difuze, acoperite
de temperatura insuportabila. Autobuzul era deja acolo.
Am urcat fara sa îi spun nimic si cu o ultima
sfortare am îngânat niste banalitati stupide.
Am scos în graba cartea de vizita pe care ne-o
daduse chelnerul si i-am întins jumatate din ea.
I-am parut patetica, probabil, mimând prost o
scena de film siropos. M-am asezat într-un scaun
si am ramas tintuita acolo pâna la capatul liniei,
purtând cu mine tristetea din privirea albastra
verzuie pe care am lasat-o acolo, în statia prafuita.
Zile la rând mi-a venit în minte privirea
aceea dezarmata, pierduta în teorii ale absolutului.
Din când în când privesc jumatatea
de carte de vizita si mi se face dor de cafeaua cubaneza…
dar acum nu am cu cine sa o mai beau. Pentru simplul
motiv ca atunci, demult, am spus „Nu” unei
posibile iubiri .
|
Adauga comentariu