A fi sau a nu fi vinovat…

A te simţi vinovat de o greşeală pe care ai făcut-o nu este, în fond, o crimă. Poate fi chiar un fapt pozitiv. Însă atunci când vinovăţia devine o stare de spirit, care apare ori de câte ori retrăieşti, sub o altă formă, întâmplări care ţi-au măcinat cândva sufletul, lucrurile pot scăpa de sub control. Mi se întâmplă adesea să am un sentiment cumplit de vinovăţie faţă de persoanele care s-au perindat într-un moment sau altul prin viaţa mea. De cele mai multe ori vinovăţia se leagă de un trecut pe care am încercat mereu să îl depăşesc, dar în care m-am complăcut de prea multe ori, dintr-o nostalgie pe care n-am înţeles-o cu adevărat niciodată.

De fapt, cred că vinovăţia are două faţete, bine delimitate. Există, pe de o parte acea vinovăţie sănătoasă, cu care suntem deprinşi din copilărie. Ideea că „aşa nu e bine” traduce, cu siguranţă, o moralitate primară, pe care fiecare dintre noi o percepe la un moment dat ca pe o constrângere necesară. Este vinovăţia pozitivă, pe care este bine să o simţim atunci când greşim, pentru a putea învăţa din propriile acte. Există însă şi un alt fel de vinovăţie, greu de controlat odată ce se instalează în toată fiinţa. Este acea vinovăţie devastatoare, căreia este aproape imposibil să îi găsim o explicaţie raţională şi care poate provoca un haos emoţional total. Vina de a fi făcut un gest sau de a fi aruncat cuvinte care au provocat durere cândva în trecut; vina de a provoca prea des neplăceri fiinţelor dragi; vina anticipativă născuta din teama de a nu supăra pe cineva cu ceea ce nu ai făcut încă; vina inexistentă de a te face răspunzător de un lucru cu care nu ai, de fapt, nicio legătură; vina de a exista… în cele din urmă…

A învăţa să te deculpabilizezi pare să fie singurul mod de a scăpa de obsesia de a te simţi în permanenţă vinovat faţă de oameni pe care i-ai rănit, cu sau fără voia ta. Se spune că cel mai mult ajută să vorbeşti cuiva despre sentimentul de vină şi să înveţi, treptat, să accepţi că nu eşti singura persoană responsabilă de nefericirea altora şi că, în fond, fiecare răspunde doar pentru propriile acte în sine, nu şi pentru felul în care reacţionează ceilalţi la ele. Uneori sentimentul de vină pe care îl am faţă de un om care mi-a schimbat viaţa mă copleşeşte într-atât încât îmi vine să îi mărturisesc plângând cât de rău îmi pare… pentru tot. Îmi dau seama însă, de fiecare dată, că ar fi inutil, pentru că iertarea nu ar veni niciodată. Sau, poate că tocmai asta este problema –  a fi sau a nu fi vinovat… a fi sau a nu fi iertat…