 Astazi
mi-a venit factura la telefonul mobil. Ca de obicei, am
un cost suplimentar imens. Nici nu ma mai mira. E rezultatul
ciondanelilor telefonice pe care le am lunar cu iubitul
meu. Si nu stiu cum se face ca de fiecare data ne certam
dupa ce mi se termina minutele incluse. De parca firma
de telefonie mobila la care sunt abonata ar fi implantat
în telefon un cip care nu reactioneaza la certuri
si plânsete decât cu 3 zile înainte
de a se emite factura.
Stiu, poate parea o simpla coincidenta, însa…
dincolo de ea, un lucru e cert – noi ne certam doar
la telefon. De fapt, rectific – eu fac reprosuri
doar la telefon. Iubitul meu e cel care încearca
de fiecare data sa îmi micsoreze factura:
„Iar ne certam la telefon?"
Ce sens are? Discutam când ne vedem si lamurim totul.”
„Ba nu, eu vreau sa vorbim acum, pentru ca acum
ma doare si pentru ca acum pot sa spun ce simt.”
Fiecare cu dreptatea lui. El – mai pragmatic –
e constient ca o problema sentimentala, oricât de
minora, nu poate fi decât partial rezolvata printr-o
conversatie, fie ea si de o ora, la telefon. Eu –
mai putin realista, dar cu siguranta mai pasionala –
am un fel încapatânat de a bate fierul cât
e cald, pentru ca stiu foarte bine ca daca „discutam
când ne vedem” de fapt nu mai discutam nimic
pentru ca atunci când ne vedem uitam tot. Si dupa
câteva zile… o luam de la capat. Si atunci? Cine
are dreptate?
M-am trezit întrebându-ma asta în zorii
unei duminici însorite, dupa o noapte fara vise.
Ne certaseram în toiul noptii, dupa patru ore de
dans nebun într-un club. Nu îmi mai amintesc
motivul, dar mai mult ca sigur era unul stupid. A ramas
privind taxiul îndepartându-se în noapte,
dupa ce am trântit portiera, plina de nervi. L-am
tot sunat vreo doua ore, dar nu mi-a raspuns. Dimineata
a venit „sa discutam”. Nu mai puteam sa spun
nimic. Îmi trecuse supararea, dar îmi era
ciuda pe mine… si pe el (pentru ca nu ma lasase sa „îmi
consum minutele” în timpul noptii). „Acum
poti sa îmi spui tot ce vroiai sa îmi spui
la telefon. Avem o zi întreaga la dispozitie.”
Cred ca asta m-a enervat si mai tare. Si, în plus,
era atât de calm. As fi vrut sa îi spun tot
ce simtisem cu o noapte în urma, cum adormisem cu
perna în brate gândindu-ma cât de mult
mi-am dorit sa ma trezesc în zori în bratele
lui. Dar cuvintele mi se opreau undeva în gât,
ca un nod imens care ma sufoca. Nu puteam sa scot un cuvânt.
S-a ridicat, a trântit usa si a plecat dincolo.
Am început sa plâng din nou. Doamne, cât
de ciudata pot sa mai fiu uneori. A început sa sune
mobilul, aruncat pe undeva printre perne. Am raspuns fara
sa ma uit cine e. „Te iubesc, acum poti sa îmi
spui de ce esti înca suparata?”. „Pentru
ca as fi vrut asa de mult sa bem cafeaua împreuna…
Pentru ca vroiam sa urci cu mine în taxiul ala nenorocit…
Pentru ca m-am saturat sa ne certam de fiecare data când
pleci sau plec… pentru ca…” Nu stiu când
s-a apropiat tiptil de usa dormitorului cu telefonul dat
pe speaker. M-am trezit ascultându-mi vocea plângacioasa
în telefon… Zâmbea din pragul usii, amuzat
de grimasa pe care am facut-o auzindu-mi propriul glas…
„Vrei sa ma duc înapoi în bucatarie
sau continuam cu telefoanele închise?”
Nu stiu daca au fost o suta de minute… dar unul singur
si un zâmbet mi-au ajuns ca sa înteleg cine
are dreptate de fiecare data când ne certam la telefon.
Oricum, astept factura de luna viitoare. |
Adauga comentariu