 Uneoridestinul te poarta pe cai nebanuite… Asa am ajuns eu intr-o seara de septembrie, târziu, în fata Turnului Eiffel. Ma rog, povestea e lunga, ar trebui sa scriu cândva un roman (chiar asa, de ce n-o fac oare?), greu de înteles si totusi reala. Pe scurt, am ajuns în fata turnului Eiffel în goana mea dupa iubire. Se spune ca Parisul e un oras al îndragostitilor si e adevarat… nicaieri nu am vazut mai multa iubire decât în vârfurile pensulelor pictorilor înghesuiti pe stradutele înguste din Montmartre, nicaieri nu am simtit mai mult melancolia toamnei decât printre frunzele colorate din Jardin du Louxembourg, urmarind cu privirea perechi de înragostiti. Si totul ascuns bine în spatele unei agitatii turistice uluitoare, printre milioane de masini stralucitoare, sub soarele de septembrie. În seara în care am vazut pentru prima data turnul eram trista. Pentru ca eram într-un oras al iubirii fara sa fi gasit iubirea pe care am cautat-o în disperare pâna la capatul lumii. Omul de lânga mine mi-a spus ca atunci când urci prima data în turn trebuie sa îti pui o dorinta…Mi-am pus o dorinta si am urcat….cu ascensorul bineînteles, pentru ca sunt o lenesa din fire si, în plus, era groaznic de aglomerat (a trebuit sa stam jumatate de ora la coada, si înca era un caz fericit). E uluitor sa simti cum îti iei zborul din clipa în clipa printre licuricii agatati de schelele de metal rece între care te simti prizonier, alaturi de alte sute de insi cu care împarti celula provizorie a liftului care te poarta spre înaltul Parisului. Odata ajuns sus uiti de toate…de aglomeratie, de liftul înghesuit, de asteptarea lunga de la intrare…de tot. Esti doar tu si Parisul…doua fiinte agatate, fiecare în felul ei, de magia turnului care parca si-a aruncat mii de licurici peste orasul care îi sta la picioare. Am înconjurat de câteva ori vârful turnului, am urmarit soarele disparând undeva dincolo de malurile Senei si un gând nu-mi dadea pace…”Oare chiar e adevarata legenda cu dorinta?” Prostii…sunt atâtea superstitii legate de locurile des vizitate de turisti…parca cineva ar vrea sa atraga si mai multi decât ar putea suporta schelaria metalica a monstrului de otel (asa îl alintasem cu o zi înainte când l-am vazut pentru prima oara, în bataia soarelui si mi se paruse îngrozitor de urât). Chiar în clipa în care gândeam astfel mi-a atras atentia puzderia de nume însiruite pe peretii de sticla. Numele tuturor capitalelor lumii si distanta la care se afla de Turnul Eiffel. Am alergat iute în dreapta, fara sa ma întreb de ce, de parca tot viitorul meu depindea de cât de repede aveam sa gasesc un nume si o distanta. Si le-am gasit… scrise cu litere de-o schioapa… Bucuresti… xxxx km (nu îmi mai amintesc exact câti kilometri, oricum, în jur de 2000). În directia în care mi-am ridicat privirea împaienjenita de lacrimi se vedea luna mare, licurici gigant peste minusculele luminite pariziene. Mi-am dat seama atunci ca locul meu nu e acolo, ca dorinta mi se va împlini numai la xxxx km distanta înapoi. Si am rasuflat usurata. Era magia turnului Eiffel sau doar clipa mult asteptata dupa un drum lung plin de cautari? Nu stiu. Cert este ca înca astept sa mi se împlineasca dorinta (nu o spun, pentru ca traditia cere sa pastrezi secretul….face parte din magie…). |
Necesar pentru tine
noiembrie 24, 2024
Adauga comentariu