Stim ca simtim iubirea de copii. Ne iubim familia, colegii de scoala, profesorul de desen sau pe cel de engleza, simtim de fiecare data acel ceva care ne face sa vibram diferit, fara sa stim anume ce e, fara sa-i dam adesea de capat pana cand ne da ea prima…Iubirea e fara varsta si fiecare dintre noi isi aminteste poate cu bucurie de varsta inocentei in care ea era sinonima cu o privire sincera sau poate cu o conversatie prelungita…Si daca tot ni se permite totul in dragoste, de ce n-am crede oare ca putem oricand sa ne intoarcem la acea vreme fara nelinisti, cand o vedeam in culori atat de simple?
Simtim uneori nevoia poate de redeveni mici in fata unei iubiri prea mari, pentru ca doar asa sa o putem intelege. Suntem cu totii niste fosti copiii ce isi regasesc in iubirea matura o urma a simplitatii de demult… Si de cele mai multe ori ne dorim ca iubirea sa redevina simpla cand o simtim ca ne scapa printre degete, fara sa stim cand si unde, sau mai ales de ce.
Durerile unei iubiri din copilarie sunt poate cele mai clare, ce ne raman in suflete peste ani. Stim chiar si dupa aproape o viata cand si de cine ne-am indragostit pentru prima data, stim cine ne-a provocat prima lacrima si apoi pe fiecare din cele ce au urmat. In iubiri trecute gasim mereu o explicatie ce ne pare cel mai adesea puerila, si cu mintea de oameni mari ce ni se pare ca am dobandit-o in timp, intelegem cand si unde am gresit.
Si totusi, ne dorim cu indarjire sa mai fim o data copii. Ne jucam de-a visele si de-a viata, ne prefacem pregatiti pentru toate ce ne ies in cale, cand de fapt nu cautam nimic altceva decat acel ceva ce l-am pierdut atunci, demult, odata cu intelegerea iubirii.
Mi-ar placea uneori sa nu cad prada stereotipurilor. De fiecare data cand ma gandesc la iubire insa, nu-mi pot abtine gandul ca totul in cele din urma se repeta, intr-un fel sau altul. Iubim si uitam, ne indragostim si abandonam cu o din ce in ce mai mare naturalete, de parca am fi trecut de mii de ori pe aceleasi cai.
Avem in noi cu totii nostalgia simplitatii primei strageri in brate si neputinta de a reface in vreun fel starea sufletului de atunci. Si poate tocmai din cauza ei, ne regasim mai tot timpul cu gandul la cum era sa fim mici, sa nu stim prea multe. Experienta e poate necesara in viata de zi cu zi, dar nu intotdeauna putem spune asta si despre iubire. Si ce daca am iubit de o mie de ori, daca tot de atatea cel mai probabil am suferit la o despartire? Oamenii mici nu stiu si nu-si doresc sa stie caile iubirii, si, dincolo de toate, o traiesc in simplitatea ei naturala.
Copii, ne dorim cu ardoare sa putem intr-o zi iubi ca niste oameni mari. Oameni mari…ne e frica uneori ca nu vom mai putea vreodata iubi ca niste copii.
foto Northfoto
Adauga comentariu