|
Cu câteva zile în urma, o buna prietena îmi
spunea ca are niste sentimente incoerente fata de iubitul
ei. Am întrebat-o cum ar trebui sa fie sentimentele
ca sa fie coerente. Si nu mi-a raspuns… sau cel putin
nu am înteles eu. Vorbea despre un amestec de fericire
si suferinta. Fericirea de a iubi atât de mult,
suferinta de a fi departe de cel drag. Oricum, ea însasi
era incoerenta în marturisiri. Era obosita de suferintele
unei relatii complicate, pe care cei din jur o privesc
cu suspiciune. Timp de câteva zile am ramas cu gustul
amar al incoerentei de sentimente care o coplesise pe
prietena mea. Nu stiu de ce. Poate pentru ca uneori ma
transpun prea mult în ceea ce traiesc cei din jur.
M-am trezit azi, plimbându-ma prin parcul pustiu,
cu o întrebare care a venit ca o încununare
a framântarilor din ultimele zile: „Oare iubirea,
în esenta ei e ceva coerent?” Am încercat
sa raspund singura, luându-ma pe mine însami
drept „cobai”. Si am început prin a
vedea de care parte ma aflu. Am sentimente coerente sau
incoerente?
Atunci când iubesc simt ca pot sa ajung pâna
la luna si înapoi, ca nimeni nu îmi poate
lua ceea ce simt pentru ca e ceva al meu si e foarte coerent.
Când sufar însa, tot din iubire, simt ca cerul
întreg se prabuseste peste mine, ca pamântul
îmi fuge incontrolabil de sub picioare. Sufletul
mi-e cuprins de haos. Deci – incoerenta totala.
Iubirea îmi pare a fi singurul scop al vietii, singurul
lucru care îi da coerenta pentru ca tot ce e bun
se naste în si din iubire. Si totusi iubirea apare
brusc, incoerent, fara constructii premeditate. Iar atunci
când dispare, lasa în urma un dezastru total,
prin urmare – din nou incoerenta. Si atunci? În
ce consta de fapt coerenta sentimentelor? Pentru ca nici
atunci când suntem fericiti, nici atunci când
suferim îngrozitor din iubire nu suntem coerenti…
pentru ca, de fapt, a fi coerent e ultimul lucru la care
ne gândim atunci când sufletul o ia înaintea
mintii.
Asa ca raspunsul vine de la sine… sentimentele nu sunt
niciodata coerente. Pentru ca daca ar fi, nu s-ar mai
numi sentimente, ci ratiune, iar în iubire ratiunea
ramâne o utopie… inventata de cei care nu au iubit
niciodata. Azi o voi suna pe prietena mea, ca sa îi
spun ca nu e nimic anormal în „incoerenta”
sentimentelor ei.
Si totusi, ramâne un paradox…. cum oare se poate
ca o viata zbuciumata de om sa capete sens tocmai datorita
acestei incoerente numite iubire? Sau poate ca tocmai
în asta consta ratiunea – în ratiunea
de a iubi.
|
Adauga comentariu