 Rasaritul
pe mare are mereu pentru mine stralucirea începutului…
de zi, de vara, de iubire. L-am descoperit târziu,
cu câtiva ani în urma, dupa ce în copilarie
ma chinuisem sa-i înteleg fascinatia. Nu era asa
cum mi-l imaginasem… dimineata era prea înnourata,
nisipul prea rece si albastrul marii prea închis.
Si totusi dimineata aceea mi-a ramas în suflet pentru
ca era primul rasarit pe mare alaturi de iubitul meu.
Nu l-am fotografiat (convenisem amândoi sa lasam
camera acasa pentru ca urma sa pastram doar în suflet
zilele acelea minunate în anii de despartire care
ar fi trebuit sa urmeze si pe care îi constientizam
amândoi cu înfrigurare). Cine ar fi stiut
atunci ca rasaritul acela, pe care îl credeam primul
si ultimul al iubirii noastre de „durata determinata”
va fi doar primul dintr-o colectie nesfârsita de
alte rasarituri pe mare?
Între timp iubirea a devenit nelimitata în
timp si spatiu (poveste lunga si complicata…), iar rasaritul
e un fel de legenda care ne leaga de eternitate printr-o
punte de raze care scalda valurile matinale într-o
lumina calda de vara. În fiecare an, în mijlocul
verii ma apuca dorul de mare. E o nostalgie pe care numai
cei ce au simtit iubirea pâna în vârful
degetelor în nisipul umed al plajei pot sa o înteleaga.
În fiecare an îmi amintesc de vara minunata
în care iubitul meu mi-a spus pentru prima data
ca ma iubeste si ca nu vrea sa ma piarda niciodata…
Anul acesta, mai mult ca oricând, am simtit fiorul
rasaritului. M-am gândit la mare cu o luna înainte
de a o putea vedea din nou, eram nerabdatoare, de parca
mi-era teama ca nu cumva cineva sa îmi fure rasaritul
meu drag. Si, într-o dimineata torida de iulie l-am
revazut… în sfârsit. Era acelasi… violet,
roz, auriu, portocaliu, splendoare de lumina în
joc de unde linistite… L-am simtit acum altfel… mai
intens, mai firesc, mai linistitor. Poate pentru ca între
timp am trecut prin prea multe toamne si ierni fara rasarit…
sau poate pentru ca abia acum pot sa înteleg ceea
ce nu întelegeam în copilarie… Ca rasaritul
pe mare e frumos numai daca ai cu cine sa îi împarti
splendoarea, pentru ca altfel ochiul nu rezista stralucirii
razelor.
Am ramas minute în sir cu capul pe umarul iubitului
meu si cu soarele alunecându-mi pe obraz într-o
lacrima sarata… ca marea… Am înteles ca e nevoie
de patru ochi pentru ca lumina rasaritului sa nu te orbeasca…
si de o iubire imensa si certa pentru ca marea sa nu devina
niciodata amintire, ci sa traiasca mereu în priviri,
în fiecare vara… Nu stiu când am adormit
(asteptasem pe plaja o noapte întreaga primele raze…),
dar m-am pomenit târziu în bratele iubitului
meu, framântând nisipul cu degetele de la
picioare si rostind printre razele, care urcasera în
înaltul cerului… „Doamne, ce dor mi-era
de mare!” |
Adauga comentariu