 De
obicei, cuvintele acestea evoca un eveniment cât
se poate de fericit. Oricine le rosteste nu se poate gândi
decât la clipa în care iubirea devine o promisiune
a eternitatii (o eternitate umana ce-i drept…), pe cale
de a se împlini în fata altarului.
Într-un mod cu totul paradoxal sau poate totusi
justificat de împrejurari, pentru mine aceste cuvinte
respira de fiecare data o tristete ascunsa. Si asta pentru
ca îmi amintesc de o poveste trista si veche, traita
de o fiinta care îmi este foarte draga. Totul s-a
întâmplat cu aproape 60 de ani în urma,
când bunica mea era înca o copila. Da stiu,
unii vor zâmbi de povestile de pe vremea bunicii,
dar uite ca iubirea nu are vârsta si frumusetea
ei nu dispare cu timpul (bunica are si acum lacrimi în
ochi de câte ori îsi aduce aminte…).
El era prietenul ei din copilarie… un om sensibil pe
care mi-as fi dorit sa îl cunosc… Ea îsi
aminteste mereu de nazbâtiile pe care le faceau
împreuna de când erau mici. Într-o zi
a sarutat-o fugar pe pleoape. În ziua aceea s-a
întâmplat ceva care a facut ca totul sa fie
altfel decât fusese pâna atunci. Au trecut
peste micul incident, însa el a ramas bine întiparit
undeva în sufletele lor. Între timp ea s-a
îndragostit (de altcineva, fireste…). Au ramas
foarte buni prieteni pâna când, într-o
zi vestea a cazut ca din senin – el avea leucemie.
Au plâns mult de tot, însa nimic nu l-a putut
salva. La nici douazeci de ani, l-a pierdut pe cel mai
bun prieten si nici macar nu a avut timp sa îi spuna
cât de mult tine la el. Dupa câteva saptamâni,
mama lui i-a adus o cutie mare. Erau toate amintirile
lui. Nu stia cui sa le dea, pentru ca el nu iubise înca
pe nimeni. Mama lui stia însa ca ea fusese cea mai
buna prietena a lui…
S-a hotarât sa nu deschida cutia decât atunci
când va fi un moment special pentru ea… Asa a
si facut. A deschis-o dupa vreo sapte ani, când,
într-o zi de toamna, câteva cuvinte i s-au
înfipt adânc în inima, de parca ar fi
fost rostite de altcineva nu de omul care-i jura iubire
vesnica în fata altarului….”pâna când
moartea ne va desparti…”.
A deschis cutia în ziua nuntii si a gasit în
ea o scrisoare pe care prietenul din copilarie nu a trimis-o
niciodata. O scrisoare pe care el i-o scrisese în
ziua în care o sarutase pe pleoape… Era o scrisoare
de dragoste în care îi marturisea cât
de mult o iubeste si o va iubi…”pâna când
moartea ne va desparti…” Cuvintele erau scrise
tremurat, cu litere de-o schioapa. Totul a socat-o. Absolut
totul. Ziua nuntii i-a fost pecetluita pe veci de o dragoste
mare, nemarturisita, pe care cineva i-o purta acolo sus
în ceruri… dincolo de moarte.
Nu stiu cât de reala e povestea (bunica are destul
de mult talent literar) însa el a existat în
realitate. La fel si prietenia lor puternica si moartea
necrutatoare… Restul e poate fantezie… nascuta din
clipe de iubire nemarturisita… |
Adauga comentariu