 Uneori
avem cu totii nevoie de o pauza, fie ca este vorba despre
o pauza de serviciu, fie ca este vorba despre o pauza
de stres cotidian sau de o „pauza” într-o
relatie. Recunosc ca de ultima varianta nu am simtit niciodata
pâna acum ca as avea nevoie si sper ca nu voi simti
prea curând… Celelalte pauze sunt însa nevoi
inevitabile în viata oricarei fiinte omenesti de
pe planeta. Zilele trecute am simtit si eu necesitatea
acuta a unei astfel de devieri de la monotonia cotidiana.
Nimic mai simplu. Un weekend la munte este solutia ideala
în astfel de situatii neprevazute pe care sufletul
nostru le declanseaza fara un motiv special.
Aglomeratia pe care am simtit-o în ultima vreme
la serviciu a fost picatura de care avea nevoie paharul
pentru a se revarsa. „În weekend as vrea sa
mergem la munte…”, i-am spus, fara prea mari sperante,
recunosc, iubitului meu. „Stii ca trebuie sa termin
proiectul la care lucrez de doua saptamâni, nu?
Hai sa mergem saptamâna viitoare. Pâna atunci
termin si eu si voi avea doua zile linistite.” Ma
asteptam la o astfel de replica, pentru ca, într-adevar,
stiam de proiect. Dar eu simteam ca nu mai pot. Aveam
nevoie neaparat de o pauza. Nu ne-am certat pentru ca
nu avea niciun sens. În fond avea si el dreptatea
lui. Probabil ca si eu as fi facut la fel într-o
situatie similara. Dar… ce mai conta? Am renuntat pe
jumatate la ideea de a mai merge undeva în weekend,
însa tocmai când eram gata sa ma consolez
cu promisiunea facuta pentru weekendul viitor, a sunat
telefonul… Una dintre prietenele mele urma sa plece
pentru trei zile cu un grup de amici la munte… „terapie
de de-stresare în grup” – acesta era
scopul declarat al calatoriei. „Nu veniti si voi?”.
„Nu cred… Iubitul meu are prea mult de lucru zilele
astea… dar, de fapt… cred ca merg eu.” Nu stiu
de unde mi-a venit ideea si nici ce anume m-a determinat
sa o transform într-o fraza coerenta, însa
de cum am închis telefonul, am început sa
ma îndoiesc de ceea ce facusem. „Daca o sa
se supere?”, era întrebarea care îmi
pusese stapânire pe suflet…
Nu s-a suparat. Mai mult, m-a încurajat sa plec
singura spunându-mi ca asa voi scapa de sforaitul
lui nocturn pentru câteva zile. Simteam amândoi
ca nu avea sa fie un weekend minunat pentru niciunul dintre
noi, însa moralul meu era la pamânt si avea
nevoie de o cura subita de aer de munte. Asa ca am plecat
cu amicii nostri, fara prea multe explicatii pentru ei
si fara prea multe întrebari inutile pentru noi.
Am prins o vreme splendida de sfârsit de mai si
în primele doua zile nici nu am simtit nevoia sa
iau contact cu lumea civilizata, decât pentru a-i
sopti iubitului meu un „te iubesc” înainte
de culcare. În a doua noapte însa, m-am trezit
plângând. Visasem ca ma tine în brate
si ca privim amândoi universul de sus, de pe vârful
unui munte imens. De dimineata pâna spre seara,
când urma sa plecam, nu am mai avut stare. Toti
au banuit ca e ceva cu mine, însa nimeni nu s-a
aventurat sa întrebe mai mult decât „Te
simti rau?”. Am încercat sa pastrez un aer
de normalitate, însa când am ajuns acasa am
izbucnit în plâns în bratele iubitului
meu.
Doamne, ce dor mi-a fost de el! Într-o secunda mi
s-au perindat prin minte toate imaginile frumoase din
mini-sejurul la munte… imagini care apoi s-au sters
brusc, ca si cum nu ar fi existat niciodata. Pentru ca,
de fapt, nici nu au existat. Au fost doar doua zile în
care, desi am învins stresul cotidian, am simtit
ca ceva din mine lipseste. „Sa stii ca e ultimul
weekend fara tine…” mi-a soptit târziu dupa
ce aproape am adormit în bratele lui. A doua zi
nici nu mai stiam care dintre noi rostise cuvintele acestea
magice, pentru ca, de fapt, amândoi simtisem la
fel de dureros departarea.
|
Adauga comentariu