 La
începuturile povestii noastre de iubire, singurul
lucru care conta pentru mine si pentru iubitul meu erau
clipele interminabile si totusi prea scurte pe care le
petreceam împreuna… Niciunul dintre noi nu se
gândea atunci ca o vara minunata, plina de fascinatie,
se va prelungi în toamna si în alte veri pe
care urma sa le asteptam cu sufletul la gura în
fiecare mai, odata cu ultimele flori de liliac… Prin
nu stiu ce miracol, ne-am trezit într-o noapte de
toamna unul în bratele celuilalt, dupa trei saptamâni
cumplite (saptamânile în care eu plecasem
departe, în cautarea iluziilor pierdute…). „Si
ce ne facem acum?”.
Am rostit întrebarea cu un fel de teama
absurda, pentru ca desi învinsesem distanta si simteam
ca nimic nu ne mai poate sta în cale, stiam ca nimic
din ceea ce ar fi putut urma nu va fi usor. Diferenta
de vârsta prea mare dintre noi, statutul social
diferit, un trecut ale carui urme vor exista întotdeauna…
si, toate acestea disecate minutios de niste familii ultraconservatoare
– a mea… a lui…
Cam asa arata perspectiva unei relatii de lunga
durata pentru mine si iubitul meu cu câtiva ani
în urma. Iernile si verile care au urmat au avut
aceeasi stralucire a începuturilor… mereu a existat
însa, undeva într-un colt al povestii, o umbra
care a planat asupra fascinatiei pe care doi oameni pot
sa o traiasca la infinit. Discutiile interminabile cu
si despre ceilalti ne-au consumat fizic si psihic fara
sa ne dam seama. Si ceea ce mi s-a parut cel mai greu
de suportat a fost încapatânarea unor oameni
de a judeca sentimentele dupa niste criterii care nu au
nici cea mai mica legatura cu iubirea… si, mai mult,
credinta lor ca pot controla totul fara ca macar sa stie
despre ce este vorba.
Paradoxul a venit însa de acolo de unde nu ma asteptam…
Ai mei, pe care i-am considerat întotdeauna un fel
de familie perfecta în sensul traditional al cuvântului,
au acceptat totul ca pe o poveste fireasca si frumoasa
a carei magie trebuie sa ramâna intacta. Nu au vrut
sa stie nimic din ceea ce eu credeam ca i-ar fi putut
face sa fie sceptici si sa încerce sa se opuna într-un
fel sau altul unei realitati pe care, din pacate sau din
fericire, doar eu si iubitul meu eram capabili sa o întelegem.
Faptul ca macar unii dintre „ceilalti” au
fost dispusi sa accepte ceea ce pentru cealalta parte
parea ceva de neconceput a echilibrat oarecum felul în
care am resimtit reactiile diverse din exterior. Faptul
ca niste oameni dragi, conservatori prin natura lor, au
fost capabili sa îsi pastreze pentru ei reactiile
personale si sa nu se amestece în viata noastra
mai mult decât le-ar fi cerut-o statutul de parinti,
m-a facut, cel putin pe mine, sa trec mai usor peste obtuzitatea
celorlati. Mi-am impus sa transform pornirile negative
pe care am început sa le am fata de ceilalti, care
nu aveau altceva mai bun de facut decât sa construiasca
scenarii dezastruoase pentru povestea noastra de iubire,
în indiferenta. La început a fost greu, pentru
ca fiecare vorba aruncata la întâmplare îmi
provoca rani pe care cu greu puteam sa le mai acopar.
Însa în momentul în care mi-am dat seama
ca iubitul meu este cel care sufera practic de doua ori
(o data pentru ca cei pe care îi credea apropiati
pot sa gândeasca atât de îngust si a
doua oara pentru ca absurditatea lor ma ranea pe mine),
am decis ca macar eu pot sa diminuez aceasta suferinta
inutila. Asa ca am transformat lacrimile în zâmbete
si ironiile în taceri întelepte.
Totul a fost ca un fel de proces de imunizare fortata
în fata unui virus care cu greu poate fi controlat
atunci când se instaleaza într-o relatie –
reactia familiilor. Efectul a fost benefic pentru ca astazi,
chiar daca lucrurile nu s-au schimbat, în fond,
prea mult, în ceea ce priveste reactiile din exterior,
ceea ce conteaza cu adevarat este faptul ca si eu si iubitul
meu am învatat sa tragem o linie clara între
NOI si ceilalti si stim ca NOI are întotdeauna întâietate. |
Adauga comentariu