Mi
se întâmpla uneori sa mi se faca dor de lucrurile
banale pe care le traiam cândva ca pe niste mici
aventuri ale sufletului, fara sa ma gândesc cât
de putin îi trebuie uneori fiintei umane ca sa simta
ceea ce cauta cu disperare de-a lungul vietii –
fericirea aceea ascunsa în stropii de ploaie, în
miscarile primei frunze care cade sub adierea toamnei
sau în lumina difuza a lunii ascunse printre crengi
întortocheate…
În seara asta, dupa insistentele prelungite ale
iubitului meu, am reusit sa ma rup pentru câteva
ore de proiectul a carui data limita se apropie si îmi
umple aproape tot timpul care îmi mai ramâne
dupa orele de serviciu. Initial, convenisem sa iesim
undeva, la o terasa. Urma sa fie probabil, una dintre
ultimele cine romantice în aer liber din anul
care se apropie cu pasi repezi de sfârsit, pentru
ca toamna se simte din ce în ce mai mult în
racoarea fiecarei seri. Numai ca nu am stabilit unde
sa mergem… Nimic neobisnuit, de altfel. De obicei
întrebarea iubitului meu – „Unde vrei
sa mergem?” – urmata de raspunsul meu usor
iritat – „Nu stiu” – declanseaza
discutii interminabile, finalizate cu alegerea unui
loc oarecare, doar de dragul de a nu strica seara si
asa compromisa de faptul ca niciodata nu ne hotarâm
din timp unde sa luam cina.
În seara asta, iubitul meu nu m-a întrebat
unde vreau sa mergem. Am pornit la întâmplare
pe una dintre stradutele înguste din apropierea
casei mele si am continuat sa mergem fara directie.
Nu reuseam sa ma rup de mormanul de hârtii pe
care îl lasasem acasa pe birou si nici macar nu
aveam puterea necesara sa o fac. „Ce ai mai lucrat
azi?” m-a întrebat, cu un interes aproape
real. Stiam ca o face dintr-un soi de solidaritate pentru
ca el însusi stie ce înseamna sa fii presat
de timp… Stiam însa, la fel de bine, ca proiectele
mele nu îl intereseaza decât în masura
în care îmi provoaca mie anumite stari…
Asa ca i-am raspuns vag, fara prea multe detalii. Am
continuat sa mergem fara directie. De mi-am propus de
mult timp sa îmi satisfac curiozitatea, si pe
lânga altul, cu specific irlandez, în care
mai fusesem de multe ori înainte. Nu aveam chef
sa ne oprim în niciunul dintre ele… I-am spus
simplu, fara alte explicatii. „Vreau sa mergem
pe jos… mult…” A zâmbit si mi-a prins
mâna strâns.
Am mers asa minute în sir fara sa auzim nimic
altceva decât zgomotul pasilor nostri pe asfaltul
care mai pastreaza înca ceva din temperaturile
toride ale saptamânilor trecute. Ne-am oprit târziu
în centrul orasului, pe o banca de lânga
fântânile arteziene, luminate de raze minuscule
care tâsnesc în toate culorile de sub apa.
Mi s-a facut frig si mi-a acoperit umerii cu bratele
lui. Am ramas asa, îmbratisati aproape o ora.
Am vorbit despre o mie de lucruri pe care acum, la miezul
noptii, nu mi le mai amintesc… Stiu doar ca a fost
minunat si ca susurul fântânilor semana
cu ceva de departe…
Târziu, dupa ce ne-a luat frigul pe amândoi,
am pornit din nou, pe un alt drum, spre casa. „Nu
am fost nicaieri”, mi-a spus cu jumatate de gura
iubitul meu, asteptând cu strângere de inima
reactia mea. „Ba da… am fost într-o plimbare
nocturna”. A zâmbit si m-a sarutat lung,
asa cum se întâmpla la sfârsitul plimbarilor
noastre interminabile din trecut, când nu exista
„unde vrei sa mergem?” si „Nu stiu”…
pentru ca eram doar noi si pasii nostri hoinarind în
splendoarea noptilor fascinante de vara…
|
Adauga comentariu