 Momentul
rupturii într-o relatie este întotdeauna traumatizant,
indiferent de cauze si de circumstantele în care
are loc. Exista, desigur, remedii si nimeni nu moare dintr-un
esec amoros, însa timpul pe care îl pierdem
uneori ca sa ne vindecam ranile din iubire este îngrozitor
de lung. Iar atunci când ruptura are si o tenta
oficiala, institutionalizata, lucrurile se pot complica
dureros… Cel putin aceasta este imaginea mea despre
ceea ce ar putea însemna un divort.
Pentru una dintre prietenele mele, ideea divortului
a venit ca un fel de provocare, care îi da târcoale
de câtiva ani. Casatoriti de mai bine de zece
ani, ea si sotul ei au o relatie pe care întotdeauna
am invidiat-o. Exista între ei un fel de întelegere
mutuala prin care fiecare are libertatea de a pleca
unde vrea, când vrea, cu cine vrea, fara ca vreunul
dintre ei sa îsi puna macar problema infidelitatii.
Întotdeauna m-am întrebat daca o relatie
poate functiona astfel, bazându-se pe o libertate
totala acordata celuilalt si pe o încredere oarba
în sentimentele care tin unul lânga altul
doi oameni… Prietena mea l-a cunoscut pe actualul
ei sot pe vremea când era studenta. A fost o iubire
ciudata, cum singura marturiseste adesea, zâmbind…
S-au casatorit relativ repede, au trait o poveste minunata,
însa dupa câtiva ani si-au dat seama ca
au, de fapt, foarte putine lucruri în comun…
Asta a speriat-o si a facut-o sa aiba o tentativa de
divort. Tentativa esuata, pentru ca au discutat mult
si si-au propus sa îsi acorde unul altuia timp
pentru pasiunile personale – el, înnebunit
dupa sporturi extreme… ea, dupa iesirile nocturne
cu amicele… O vreme, a mers… Libertatea deplina
acordata celuilalt parea sa functioneze. Într-una
din zilele trecute, ne-a socat însa pe toate,
cu o replica rostita natural, în timpul unei iesiri
duminicale între fete… „Stiti… eu divortez…”
S-a facut liniste. Nu stiam cum ar fi trebuit sa reactionam.
Îsi depusese deja actele, vorbise cu sotul ei
care , culmea, fusese de acord cu divortul.
O perioada nu am mai vazut-o. Desi ne explicase ca
nu mai putea face fata compromisului pe care îl
acceptase cu câtiva ani în urma, simtisem
ca trebuie sa existe un alt motiv… Si intuitia nu
m-a înselat. Cu doua zile în urma m-a rugat
sa îi dau o mâna de ajutor în alegerea
nuantelor pentru zugraveala apartamentului, pe care
ea si sotul ei planuisera sa îl renoveze înca
din primavara. În perindarea noastra prin supermarket,
mi-a relatat în cuvinte putine ca, de fapt, decizia
divortului fusese sustinuta de o escapada amoroasa pe
care a trait-o ca pe o mica nebunie, dar si ca pe o
razbunare pe aventura pe care sotul ei o avusese cu
ani în urma când ea a vrut sa divorteze.
Si-a dat seama ca totul a fost o simpla aventura si
ca, dincolo de asta, divortul ar fi însemnat o
sumedenie de mizerii materiale pe care ar fi trebuit
sa le traiasca… A preferat sa nu divorteze, din motive
pe care nu sunt sigura ca le stie foarte bine… „A
fost un fel de joaca”, mi-a spus, dupa o pledoarie
pe care a rostit-o mai mult ca sa se convinga pe sine.
Am ramas cu un gust amar… Nu stiu de ce… Poate
pentru ca sintagma în sine, „joaca de-a
divortul” nu îmi sugereaza nimic din nevinovatia
copilareasca pe care o presupune ideea de joaca, ci
doar nesabuinta unor oameni maturi de a se lupta cu
propriile orgolii.
|
Adauga comentariu