 Ma
gândeam, cu ceva timp în urma, cât
de importanta este uneori în viata o a doua sansa,
mai ales atunci când ea înseamna salvarea
unei relatii. Credeam atunci (si continui sa cred) ca
ma numar printre cei norocosi, carora destinul le întinde
mereu înca o mâna atunci când totul
pare pierdut… Uneori am mustrari de constiinta fata
de trecutul meu încâlcit sau, mai bine zis,
fata de fiintele care s-au perindat prin el si de care,
inevitabil, ma leaga amintiri al caror parfum îl
simt uneori în zilele ploioase de toamna, când
nu am altceva mai bun de facut decât sa ma las
dusa de valurile memoriei…
De fiecare data când am primit o a doua sansa
am stiut sa învat din greseli si sa o transform
clipe de multumire suprema care au sters umbrele trecutului.
Si cel mai bine simt asta de câte ori îmi
vin în minte zilele ametitoare din vara în
care iubitul meu mi-a acordat sansa pe care cu siguranta
atunci nu o meritam… De ce oare beneficiez eu, care
gresesc mereu, de atâta bunatate…? Continui
sa ma întreb acest lucru ori de câte ori
simt ca dupa o cadere brusca încep sa ma ridic
si sa redevin eu. Si daca raspunsul acesta se lasa mereu
asteptat, o alta întrebare îsi face mereu
loc în mintea mea, cea bântuita de o constiinta
mult prea lucida uneori – „De ce eu însami
am acordat atât de rar sansa care ar fi schimbat
destinul altor fiinte?” Nici raspunsul acesta
nu îl gasesc… Si poate ca raspunsul în
sine nu e chiar atât de important, însa
ma chinuie uneori ideea ca oamenii dragi din viata mea
au avut de suferit pe nedrept din cauza modului meu
imposibil de a trai la nesfârsit într-o
continua perindare periculoasa prin viata.
Bunaoara, ce s-a întâmplat cu omul care
m-a implorat cândva sa mai acord o sansa unei
iubiri care murise oricum demult si pe care nu stiu
ce ar mai fi putut-o readuce la viata? Nu stiu daca
în astfel de cazuri functioneaza telepatia, însa
zilele trecute m-am întâlnit cu el întâmplator,
pe culoarele unei universitati, aceeasi în care,
cu ani în urma ne-am cunoscut. Usor schimbat,
putin mai trist decât mi-l imaginam dupa atâta
timp… ca si cum tristetea i s-ar fi întiparit
atunci, demult, pe chip si nu l-a mai parasit. Pentru
prima oara, dupa îngrozitor de mult timp, ne-am
salutat si am schimbat amabilitati reci, de parca am
fi fost doi straini. De fapt, asta si eram – doi
oameni înstrainati unul de altul de refuzul unuia
de a mai da o sansa. I-am observat fara sa vreau verigheta
si în clipa aceea mi-am dat seama ca vietile noastre
devenisera paralele într-o lume în care
a doua sansa sau lipsa ei poate fi un nou început;
o lume în care traim cu totii haotic, lasându-ne
prada unui sir neîntrerupt de sanse de care ne
agatam uneori cu disperare.
Dupa jumatate de ora de conversatie la o cafea, în
vechea cafenea de lânga universitate, mi-am dat
seama ca pentru el o sansa în minus a însemnat,
în fond, posibilitatea de a-si alege o noua viata
si ca tristetea aparenta de pe chipul sau nu este decât
reflexul întârziat al unor amintiri dureroase
pe care i le-a prilejuit vederea mea. Mi-a povestit
despre noua lui familie si despre viata fericita pe
care o are acum. Si, în mod curios, nimic din
povestea sa nu parea nefiresc sau exagerat. E ca si
cum undeva statea scris ca asa trebuiau sa se întâmple
lucrurile. Ne-am despartit târziu, dupa vreo doua
ore pline de marturisiri amicale, fara sa ne promitem
ca ne vom revedea. De fapt, asta nici nu ar fi avut
sens. Pentru ca sansa în minus pe care am irosit-o
cu ani în urma ne-a transformat destinele amândurora
în doua vieti paralele…
|
Adauga comentariu