Cuvintele
sunt modul nostru de a ne transpune in lume, poarta prin
care reusim uneori sa ne exteriorizam trairile si mijlocul
cel mai la îndemâna prin care putem face bine
sau rau celor din jur. Uneori cuvintele ne fac fericiti,
alteori ne aduc pe marginea prapastiei…
Desi am stiut întotdeauna cum sa ma folosesc
de magia cuvintelor si m-am bucurat mereu de miracolele
pe care le-am produs prin fraze simple, rostite în
momente în care nimic altceva nu ar fi putut exprima
mai bine ceea ce simt, nu am simtit cu adevarat puterea
cuvintelor decât atunci când a trebuit sa
ma lupt cu ele ca sa le fac întelese de cei din
jur sau atunci când, fara sa vreau, cuvintele
mele au produs suferinta. E ciudat cum, dintre cuvintele
frumoase a caror fascinatie mi-a invadat fiinta, nu
le retin decât pe cele pe care le-am auzit. Prima
declaratie de dragoste, marturisirea fericirii în
clipe greu de descris în cuvinte, multumirea cuiva
care a simtit ce înseamna sa faci bine neconditionat…
Cuvintele pe care le-am rostit eu însami în
astfel de momente s-au sters ca prin miracol din mintea
mea. Au ramas doar clipele acelea fermecate si trairile
care ma invadeaza atunci când ma gândesc
la ele. E curios cum ni se întiparesc în
minte cuvintele pe care ni le spun fiintele dragi si
cum, în acelasi timp, le uitam pe cele pe care
noi însine le rostim…
Puterea cuvintelor am realizat-o însa într-o
vara târzie, când, printr-o întorsatura
bizara a destinului, l-am ranit cumplit pe omul pe care
îl iubesc. Câteva clipe de uitare de sine,
o alunecare rapida pe panta deznadejdii si un „prieten”
care într-o clipa s-a transformat în altceva,
fara nume si fara logica. Inevitabilul s-a produs si
a provocat multa suferinta. Numai miracolul iubirii
care iarta si merge mai departe a salvat ceea ce eu,
în câteva secunde, am fost în stare
sa distrug.
Târziu, dupa ce am depasit amândoi momentul
unei infidelitati trecatoare, dar dureroase, am încercat
sa întelegem ce s-a întâmplat. Iubitul
meu mi-a marturisit atunci ca dincolo de faptul în
sine, pe care nu îl va putea întelege niciodata
cu toata fiinta, nu l-a durut nimic mai mult decât
noianul de cuvinte pe care le-am spus într-un
timp atât de scurt… celuilalt. Cel mai mult
l-au durut câteva mailuri, pe care eu însami
i le-am aratat, pentru a elucida un mister creat artificial
într-un moment de dezechilibru sufletesc. I-am
citit în privire atunci suferinta cumplita pe
care i-o provocasera cuvintele mele frumoase adresate
unui necunoscut în fond. Simtise în ele
ceva din magia frazelor pe care cu mult timp în
urma i le pusesem pe hârtie lui însusi,
ca sa înteleaga iubirea imensa pe care i-o purtam.
Am ramas fara replica. Nu mi-am dorit niciodata mai
mult sa fug departe de mine si de propriile-mi cuvinte
care fusesera în stare sa provoace atâta
suferinta… Am încercat eu însami sa îmi
explic, dar nu am reusit; pentru ca uneori cuvintele
scapa de sub control si ne stapânesc fara sa ne
lase ragaz de gândire.
Am înteles atunci, demult, ca uneori cuvintele
pot rani în clipe în care te astepti mai
putin si ca fraze frumoase pe care le rostim din suflet
în anumite momente ale vietii pot deveni pietre
nemiloase de care sufletul celor dragi se poate izbi
în disperarea de a ne întelege gesturile,
faptele, trairile. Si tot atunci am învatat ca,
desi e greu sa le stapânesti, cuvintele sunt,
în fond, simple învelisuri artificiale care
niciodata nu sunt mai presus de ceea ce se afla adesea
bine ascuns în interiorul nostru.
foto © Northfoto
|
Adauga comentariu