A
existat o perioada în viata mea când suferinta
devenise un mod de existenta de care eram dependenta.
Si nu ma refer la durerile trecatoare, pricinuite de nedreptati
pasagere la care am devenit imuna de-a lungul timpului,
ci la suferinta imensa care s-a asternut peste sufletul
meu de la un moment dat încolo, dupa ce am reusit
în sfârsit sa iau o decizie înteleapta
fara sa tin cont decât de propria-mi ratiune de
a fi, aceea de a pune punct unei relatii fara sens,.
Totul a capatat o amploare la care nu ma gândisem
nicio clipa atunci când am hotarât sa închid
o usa si sa merg mai departe. Suferinta a aparut pe
neasteptate si s-a instalat în toata fiinta mea,
ca o boala care, dupa o lunga perioada de incubatie,
îsi arata coltii. În timp, am depasit-o,
dar a ramas în urma ei un gust amar pe care îl
simt ori de câte ori sunt nevoita sa îmi
privesc cu luciditate trecutul. Umbra ei este ascunsa
undeva în suflet si stiu ca întotdeauna
va exista acolo sub o forma sau alta. Si, dincolo de
banalitatile unei tragedii sentimentale, cel mai apasator
este faptul ca am facut pe cineva sa sufere. „Victime
colaterale”, ar fi spus un vechi prieten… Ideea
ca maturizarea mea sufleteasca s-a cladit pe suferinta
unui om care, în fond, nu a facut decât
sa îsi traiasca propriile sentimente m-a bântuit
continuu, din momentul în care am crezut ca totul
apartine trecutului. Traiesc mereu cu ideea ca suferinta
aceea despre care nu am stiut decât ca am provocat-o
se va întoarce într-o buna zi ca un revers
al medaliei. De fapt, mi-am facut un obicei din a pune
pe seama acestei logici a destinului toate suferintele
mele ulterioare.
De curând însa am întâlnit
o fiinta care m-a facut sa accept ca orice credinta
poate fi schimbata, daca exista o alta mai puternica.
Desi nu ne cunoastem foarte bine, singura noastra legatura
este o prietena comuna, am petrecut ore în sir
într-o seara, la una dintre petrecerile insipide
la care sunt fortata uneori de circumstante sa particip.
Desi mi-e greu sa îmi marturisesc propriile suferinte
celor din jur, am simtit nevoia sa îi împartasesc
gândurile care ma framânta de mai bine de
un an încoace. M-a ascultat fara sa ma întrerupa,
încurajându-mi elanul confesiv cu un zâmbet
cald, care nu avea nicio urma de compasiune ieftina
sau de artificialitate. Simteam ca fiinta aceea, desi
mi-era în fond necunoscuta, era singura capabila
sa înteleaga toate rationamentele mele care aveau
un singur liant – suferinta. I-am spus în
cuvinte multe si lipsite de coerenta, probabil, credinta
mea ascunsa ca toata suferinta cauzata de povestea care
s-a tesut în jurul relatiei mele actuale. Suferinta
mea s-a nascut din faptul ca cei din jur, mai ales fiintele
care ar trebui sa înteleaga cel mai bine, nu sunt
capabili sa accepte o relatie care nu se încadreaza
în tiparele unei viziuni înguste despre
sentimentele umane. Timp de aproape un an mi-am petrecut
noptile plângând si încercând
sa înteleg absurditatea unor oameni care probabil
ca nu au stiut niciodata ce înseamna iubirea.
Noptile s-au prelungit cu zile mohorâte în
care certurile cu iubitul meu se transformau în
clipe chinuitoare de disperare pentru ca nu eram capabila
sa înteleg ca, în fond, el nu avea nicio
vina pentru felul în care gândeau ai lui.
Partenera mea de conversatie m-a ascultat cu atentie
tot timpul cât i-am vorbit despre suferintele
mele trecute si prezente. A oftat adânc atunci
când am simtit ca am pus în prea multe cuvinte
tot ce adunasem în suflet în ultimii ani.
Nu mi-a spus decât o sigura fraza, dar care mi-a
ramas întiparita în minte, la fel ca privirea
ei de un verde bizar: „Stii, eu cred ca ar trebui
sa te opresti o clipa din vârtejul acesta cumplit
al suferintei… Opreste-te si vei vedea ca oricât
de mult ai încerca sa transformi zbuciumul în
cuvinte aspre, totul e în zadar. Nu faci decât
sa îi ranesti pe cei dragi. Si asta pentru ca
suferinta se alina numai prin tacere…”
Încerc sa înteleg ce a vrut sa spuna…
Oricum, de când am încetat sa îi mai
reprosez iubitului meu atitudinea familiei sale fata
de noi si am început sa ignor rautatile absurde,
cred ca sufar mai putin.
foto © Northfoto
|
Adauga comentariu