Îmi voi atrage probabil multe reproşuri în legătură cu ce voi afirma în acest articol, dar nu ar fi prima dată, aşa că voi îndrăzni totuşi, mai ales că ideile îmi sunt bazate pe adevăruri demonstrate de studiile psihologice.
Cele mai multe probleme din viaţa de cuplu apar, fie că recunoaştem sau nu, fie că ne place sau nu, din cauza femeilor şi a „calităţii” lor extraordinare de a interpreta vorbe, gesturi, chiar şi tăceri. Fiecare lipsă de romantism a partenerului, fiecare indiferenţă cu care el priveşte o scenă tragică dintr-un film, fiecare lipsă de reacţie la lacrimile noastre sunt interpretate de noi de obicei prin „nu mă mai iubeşte”.
Priviţi cupluri de diferite vârste din jurul vostru: prieteni, părinţi, bunici chiar şi veţi observa nişte stereotipii incredibile, veţi vedea că, indiferent de vârstă, de experienţa de viaţă, femeile îşi cicălesc bărbaţii concluzionând de multe ori prin sintagma „nu sunt buni de nimic”.
Totul porneşte undeva demult din ideea, care devine obsesie, conducând la paranoia, că „el nu mă mai iubeşte”. Îl vezi zilnic cum e mai atent la ştirile din sport decât la tine, cum e mai dornic să joace un joc pe calculator decât să stea de vorbă, cum preferă să iasă la o bere cu băieţii decât să te invite pe tine la o cină romantică.
Cele mai grave sunt tăcerile lui. Noi, curioase din fire, ne întrebăm oare la ce se gândeşte, oare de ce nu spune nimic şi începem să facem mental tot felul de scenarii, care de care mai aberante şi mai elaborate, cel mai adesea ajungând la concluzia „mă înşeală”. Şi de aici începe dezastrul. Începem cu reproşuri nefondate, cu idei preconcepute, cu concluzii gata trase pe baza unor plăsmuiri ale propriei noastre imaginaţii. Ei nu se pot apăra pentru că habar nu au despre ce vorbim. Se enervează şi ne răspund în doi peri aşa că verdictul este clar „are pe alta”.
S-au făcut multe studii în acest sens şi s-a ajuns la concluzia că, de obicei, acea tăcere, care pe noi ne scoate din minţi şi ne face să fim paranoice şi extrem de geloase, ascunde de fapt gânduri şi conversaţii interioare dintre cele mai banale cum ar fi: „Mi-ar plăcea să îmi schimb procesorul la calculator, dar cum să fac rost de bani? Ar fi bine să fac nişte ore suplimentare la serviciu, dar când? Că luni aş vrea să merg la un fotbal cu băieţii, marţi e marţi, miercuri mergem în vizită la socri, joi facem curăţenie, vineri e deja prea târziu.”
Aş putea scrie pagini întregi pe această temă, dar nu ar avea rost, deoarece există tratate ştiinţifice în acest sens, pe care vi le recomand cu căldură, cu scopul de a elucida misterul diferenţelor dintre bărbaţi şi femei (şi urmăriţi şi revista noastră pentru că nu mă voi putea abţine şi vă voi mai bate la cap cu astfel de subiecte J), dar de această dată mă rezum doar la a vă face o recomandare şi anume: atunci când vi se pare că partenerul „are ceva” să îl întrebaţi despre ce este vorba, cu calm, cu răbdare, ca nu cumva să stricaţi o frumoasă poveste de iubire cu o idee paranoică. S-ar putea să descoperiţi că, de fapt, el are probleme la serviciu, de exemplu, că este copleşit de ele şi că ultimul lucru pe care şi-l doreşte ar fi să-l acuzaţi pe nedrept de nişte „crime” la care nici măcar nu s-a gândit vreodată.
foto © Northfoto
|
Adauga comentariu