Există oameni pe care îi cunoaştem la un moment dat în viaţă, ne sunt poate prieteni, dar pe care sfârşim prin a-i pierde între paginile unei existenţe mult prea agitate. Uităm să-i sunăm, uităm să le trimitem felicitări la aniversări şi într-un final uităm chiar că i-am ştiut vreodată. Pe altele, dimpotrivă ne dorim să le uităm, dar reuşesc printr-o ciudată înlănţuire de fapte să ne apară în cale chiar şi atunci când credeam că rănile prezenţei lor în viaţa noastră s-au vindecat.
Mă uimeşte de fiecare dată o faţă pe care o văd răzleţ în mulţime şi modul în care mă chinui să o asociez unui moment al existenţei mele. Îmi amintesc apoi de cât de multe am trăit împreună, şi de felul în care credeam că mereu vom fi la fel. Cel mai ciudat însă e atunci când întâlnesc persoane care la rândul lor îşi pun aceeaşi problemă. Ne trezim atunci în situaţia cel puţin amuzantă în care ne uităm unul la altul şi stânjeniţi de ignoranţa proprie decidem să întoarcem spatele.
Oare putem cumva decide cine rămâne şi cine pleacă din viaţa noastră, din toţi oamenii pe care îi cunoaştem sau totul e doar o joacă a sorţii căreia oricât am vrea nu putem să-i descifrăm sensurile? Aş zice că e câte puţin din fiecare.
Pe de o parte, sunt acei oameni cu care împărţim vârste. Prietenul cel mai bun din copilărie va reveni poate în viaţa noastră, dar niciodată nu va mai fi mai mult decât un simplu amic, căci fiecare a ales drumuri distincte. Colega de bancă, prietenă şi confidentă în vremea adolescenţei, e poate acum pe undeva prin lume, şi distanţa nu va putea să o facă să mai fie aceeaşi. Tot astfel, în vremea studenţiei cunoaştem atât de mulţi oameni încât nici cel mai performant telefon nu ar putea stoca atâtea numere. Trecând de la o vârstă la alta, îi lăsăm în urmă, se pare, pe acei prieteni care nu păşesc odată cu noi, şi dacă nu mai simţim că împărţim aceeaşi etapă, distanţa ne face să renunţăm.
Pe de altă parte, sunt acei oameni care dispar pentru că nu ne mai pasă, fie pentru că ne-au dezamăgit, fie pentru că au uitat ei înşişi de prietenia noastră. Sunt unele relaţii pe care le lăsăm să moară pentru că simţim că nu mai avem nimic în comun cu persoanele respective.
În fine, sunt acele persoane pe care ne chinuim să le uităm pentru că şi-au pus prea adânc amprenta pe sufletul nostru, alteori poate chiar ni l-au distrus, şi uitarea a fost singurul leac pentru a ne reface forţa de a continua. Sunt aceştia aceia pe care ne străduim să ni-i scoatem din agende, din fotografii şi mai ales din vise.
Cu toţii se întorc însă, şi oricât am încerca să ignorăm acea parte a personalităţii noastre care ne-a făcut odată să relaţionăm, nu vom reuşi să spunem că am uitat pe cineva cu adevărat.
Îmi place să cred că am învăţat ceva de la oricine mi-a adresat chiar şi câteva cuvinte. Mi-ar plăcea să avem nu doar întâlniri la zece ani de la absolvirea liceului sau a facultăţii, ci să aniversăm mereu timpul care ne face să putem în continuare comunica. E iluzoriu să cred că voi revedea persoane despre care aparent nu mai ştiu nimic, dar oare dacă aş putea, aş şti pe cine să aleg?
foto © Northfoto
|
Adauga comentariu