Mereu am trait cu impresia ca pot alege cine vine si cine pleaca din viata mea, ca totul nu e de fapt decat o joaca, si daca azi iubesc maine pot la fel de bine sa urasc si sa uit. Mereu am pus asta pe seama faptului ca fiecare dintre noi alearga in cautarea unei alte zile de maine, ca orice clipa merita traita astfel incat cuvantul regret sa dispara din vocabular si ca jocul de-a viata e fara sfarsit. Ce ne facem insa cand oamenii pe care ii iubim, cei pe care ni-i dorim aproape, aleg sa plece fara a se mai intoarce vreodata? Raman in urma suferinte si dorinte de a fi schimbat ceva cat inca mai era posibil, imagini fugare ale unui trecut ce va ramane doar in suflet si in cele din urma o lacrima.Intrebari fara destinatar si fara raspuns se aglomereaza in mintea prea obosita pentru a mai vedea soarele rasarind intr-o dimineata de mai.
M-a socat vestea ca nu mai esti. Mi-am petrecut ziua revazandu-te in copilarie, invatandu-ma mersul pe jos si cuvinte in limbi inventate. Te auzeam razand, certandu-ma de fiecare data pentru incapatanarea cu care refuzam sa respect orice regula. Te simteam privindu-ma de undeva de sus, intrebandu-ma cu naivitate cine sunt, fara sa banuiesti ca eu insami nu reuseam sa stiu. Refuzam sa cred ca intradevar ai plecat si ca tot ce mi-a ramas erau acum doar amintiri. Imi imaginam suferinta celorlalti, imi era frica de ea crezand ca ma va coplesi imaginea unui ramas bun.
In vremurile bune, imi spuneai ca ne vom revedea peste douazeci de ani. Te pregateai cu fiecare nou an de colindatori si de fiecare data ne primeai cu povesti inventate parca atunci pentru a speria inimi de copii prea mici pentru a le intelege.
Intr-o noapte de vara mi-ai oferit ceea ce se putea lesne numi o experienta extrema. M-ai dus undeva departe si am numarat stele, aratandu-mi pe cer ce nu as fi putut vedea vreodata in carti.
Imi puneai intrebari de cultura generala si nu stiam niciodata daca vroiai cu adevarat sa stii sau doar sa ma convingi ca tu insuti stiai raspunsurile. Te bucurai cand iti umpleam casa dar prea adesea ne alungai pe motiv ca trece vremea.
Si iata ca in cele din urma vremea chiar s-a sfarsit. N-am putut sa te revad altfel decat erai intotdeauna, si am sperat pana in ultima clipa ca doar te-ai prefacut plecat. Ti-am spus “la revedere” in gand si am ales sa te port in inima pana atunci. M-a cuprins o suferinta ciudata atunci cand am stiut ca n-am sa te mai vad decat in vis. O suferinta pe care tarziu, intre cei patru pereti ai camerei mele si privind cu insistenta spre cer, am transformat-o in lacrimi.
Refuzam sa ne gandim adesea la suferinta pe care o traim cand pierdem o fiinta draga. Ni se pare mereu ca vom trai fericiti pana la adanci batraneti si uitam ca pentru unii povestea mereu se va sfarsi inainte sa o fi sfarsit noi.
foto Northfoto
|
Adauga comentariu