Viata te pune uneori in cele mai neasteptate situatii. Te intrebi atunci, cum lucruri care par a fi doar ale tale devin brusc un bun comun, folosit si de unii, si de altii, fara a le pasa prea mult de ceea ce se ascunde de fapt in spatele unei povesti simple, atat de simple incat doar pentru cei ce o traiesc e speciala.
Mi-am amintit in dimineata asta, rascolind prin dosare invechite, cum ne-am trezit intr-o alta zi chemati sa raspundem pentru o iubire neobisnuita. In ochii lor, paream a fi potentiali hoti de identitati in iubire, si aveau nevoie de visele noastre pentru a se convinge ca de fapt nu ne doream nimic altceva. Ne-am lasat atunci intervievati despre iubirea noastra, pentru ca stiam ca altfel am putea fi considerati chiar asa, niste infractori. Ne amintim si astazi insa, cu un oarecare zambet, de felul in care ne-am asortat hainele si cum ne-am pus de acord asupra felului in care vom raspunde. Cuprinsi de o vina ce plana parca asupra noastra, ne-am trezit intrebandu-ne daca nu cumva sinceritatea va da gres. Cum ar fi putut sti altii daca intr-adevar ne iubim, cand noi insine nu stiam prea bine cum ajunsesem acolo? Dincolo de toate insa, aveam in noi acel sentiment al sigurantei ca totusi iubirea ne e unica, si dincolo de conventii mai mult sau mai putin acceptate, ne regasisem noua suflete ce devenisera in timp unul singur. N-aveam cum sa dam gres.
Imi amintesc si acum camera aceea usor intunecata si functionarii grabiti sa taie de pe lista inca un cuplu ce-si dorea sa fie “legal”. In ordinea aparent fireasca a unui interviu despre iubire, am fost luata la intrebari despre ce si cum, despre cand si unde si peste toate aceste intrebari cu raspunsuri exacte, din cand in cand aparea si un implicit, “de ce?”. Le-am povestit unor oameni fara nume despre cum ne-am plimbat sub clar de luna, despre cum tremuram atingandu-ne si mai ales despre timp. Cu fiecare cuvant in plus, simteam ca sunt din ce in ce mai departe de a fi convingatoare, si ca povestea era atat de banala in cuvinte incat as fi putut-o lesne inspira dintr-un film cu buget restrans. Aveam si finalul la fel de comercial cu o nunta ca-n povesti, asa incat am trait pentru o clipa gandul ca totul se poate rasturna in defavoarea mea. Mi se cereau dovezi, amintiri si fotografii, titluri de filme vazute si locuri trecute, un amalgam de sentimente si lucruri concrete care ma ametea in detalii. Le-am spus atunci ca n-am cum sa le spun mai mult. Era peste putinta sufletului meu sa ne trasform iubirea intr-un test cu variante, sau sa caut raspunsuri ce doar timpul avea sa mi le ofere. Dupa cateva ore de poveste de-o viata, le-am spus ca e cel mai ciudat interviu ce l-am avut vreodata de dat.
Azi, cand doar o hartie semnata cu cerneala invechita imi mai aminteste de ziua aceea, imi dau seama ca totusi m-a schimbat. Am avut atunci, si acum, sentimentul ca dreptul la fericire se poate castiga, ca dincolo de conventiile ametitoare ale unei lumi mult prea suspicioase, e totusi un drept castigat, si dincolo de experienta unui interviu despre iubire, am avut parte de o iubire pentru care am avut puterea sa lupt.
foto Northfoto
Adauga comentariu